„MANGALIAN” sau … „MANGALIOT”?

de E.C. Ninu

(Datorită numeroaselor solicitări din partea unor locuitori ai Mangaliei, unii foști sau actuali elevi, dar și reprezentanți ai presei locale, reluăm, astfel, revăzut și adăugit, un articol apărut în ziarul „România liberă”, „Pagina de Constanța”, de marți, 29.12.2001)

 

„Monumentul Eroilor Mangalieni”, carte postalaLocalnicii par deseori puși în încurcãturã atunci când sunt întrebați despre forma corectã derivatã din substantivul „MANGALIA”, respectiv „mangalian” sau „mangaliot”.

Cum românul e nãscut poet, desigur cã are simțul muzical foarte dezvoltat, când e sã se pronunțe în legãturã cu o variantã lexicalã care “sã gâdile în mod plãcut urechile” (I.L.Caragiale). Pe lângã cele douã cuvinte de mai sus, cineva mãrturisea cã a auzit chiar și un al treilea – „mangalez”. De ce nu „mangaliez” sau „mangalist”, sau „mangalior”, sau orice altceva ?-ne putem întreba. Fapt e cã aceastã problemã, ale cãrei necunoscute țin de compartimentul limbii, nu este imposibil de dezlegat.

Printre sufixele lexicale specifice derivãrii, mijloc intern de constituire a cuvintelor în limba românã, unele formeazã numele locurilor (=toponimice), altele pe cele ale locuitorilor (=onomastice), termenii descinzând, în acest ultim caz, nu numai din numele de familie ale celor care au întemeiat așezarea, ci chiar din numele localitãților sau ale ținuturilor de baștinã.

Cele mai productive sunt „–escu” (Amãrãscu>Amãrãști=din Amara, Bucurescu>București=din satul lui Bucur etc.) și „-eanu”/„-eanca” (Jianu= de la Jii au Jiu, Craioveanu=din Craiova, Argeșeanu, Mureșeanu, Pruteanu, Buzoianu, Vicoveanca etc.), de origine latinã. Primul s-a încetãțenit în așa mãsurã, încât existã și o piesã de teatru cu acest titlu (Tudor Mușatescu, “Escu”). În legãturã cu cel de-al doilea, încã de pe la 1800, Ion Budai-Deleanu, anticipând pericolul latinismului, își boteza ironic câțiva dintre comentatorii din subsolul paginilor cu nume, precum Erudițianu, Idiotiseanu, obținând un comic onomastic deosebit. Lingvistul Al. Graur aprecia cã sufixul „-escu” s-ar fi impus mai mult în onomastica din sud, în Muntenia, iar celãlalt sufix, „-eanu” („-ianu”), s-ar fi rãspândit în Moldova, pânã la unirea celor douã principate, având drept scop diferențierea socialã a boierilor de masele populare. Aceeași descendențã sau obârșie o indicã și sufixele grecești „–itis”, „-otis” (moscovit, sofiot), probabil mai frecvente în numele aromânești (Dinischiotu=din localitatea Diniscu) sau eline (Panait sau Panaiot, din grecescul Panaghiotis-Panaghia=Prea-Sfânta, Istriotu, Castriotu, Olimpiotu, Fanar-fanariot etc.).

Dintre cele douã posibilitãți, „mangalian” și „mangaliot”, cei mai mulți vorbitori ai limbii române vor selecta, desigur, varianta „mangalian”.

Sufixul „–ian”/„-iancă” (<latinescul „–ianus”) este foarte productiv, nu numai în limba românã, ci, aflãm din lucrarea mai-sus-amintitului academician, într-o mãsurã mult mai mare, în limba armeanã, cu specific onomastic (Garabet Ibrãileanu< Ibrãila=Brãila ș.a.).

Descendența genealogicã sau localã redatã de sufixele „-ean” sau „–ian” este destul de sugestivã, astfel încât ele chiar dubleazã un alt sufix „–escu”, cu alternanța consonanticã „–eșt-” (+ „-i”), aflat în numele localitãților de baștinã cu formã de plural (> pl. „-ești”), atât de frecvente în sudul țãrii: București, Cãrbunești, Pitești, Bibești ș.a. Astfel, s-a ajuns la sufixarea dublã: „bucureștean”, „piteștean” etc.

Datã fiind frecvențã deosebitã a acestui sufix în limba românã, e firesc sã aplicãm regula folosirii lui și-n cazul derivatelor din substantivul „Mangalia”.

Hiatul final (existența a douã vocale alãturate pronunțate în silabe diferite) din cuvânt (Man-ga-li-a) pare a fi un impediment, fiind tentantã analogia cu „So-fi-a” > „sofiot”, mai ales cã accentul se aflã pe antepenultima silabã, în cuvântul-bază. Nimic mai greșit, cãci, existã și dubletul „sofian” (numele Sofianu), în acest caz având atâtea exemple de derivate formate pe teritoriul limbii noastre din toponimice, precum Cozia (Co-zi-a)> Cozianu, Șiria (Și-ri-a)> Șirianu, Roșia Montanã (Ro-și-a)>Roșianu (sau Roșiianu), Ba – sa- ra- bi- a> basarabean.

Cine ne împiedicã sã pronunțãm și sã scriem „mangalian – mangalieni, mangaliancã– mangalience”, pentru numele locuitorilor, și „mangaliană/mangaliene”, ca adjectiv ?

Pronunțãrile gen „mangaliot-mangalioți, mangaliotã-mangaliote” au fost cândva unice, pe acest teritoriu dintre Dunãre și mare, într-o istorie multisecularã. Ele le-au înlocuit pe cele de „pangaliot-pangalioți, pangaliotã-pangaliote”, neatestate, dupã modelul mai vechi „callatiot”, care trebuie sã fi fost în uzul limbii locuitorilor de pe litoralul pontic, în care influența limbii grecești fusese masivã. (Sã nu uitãm cã ea s-a menținut și a fost la modã mai ales în Țãrile Române, pe perioada domniilor fanariote.) De când s-a înregistrat actuala denumire Mangalia ( la 1583, iezuitul Giulio Mancinelli constata dulceața harbujilor de aici, Mangalia fiind menționatã și de cãtre ragusanul Paolo Giorgi, în 1593), în locul mai vechii Pangalia, existentã pe o hartã maritimã de la Pisa, la sfârșitul secolului al XIII-lea, și, respectiv, pe perioada ocupației otomane a acestor meleaguri dobrogene (dupã 1400, pânã spre 1878, când se instaleazã noua administrație românã), derivatele „mangaliot-mangalioți, mangaliotã-mangaliote” etc. trebuie sã fi circulat masiv. Ele au fost revigorate, mai târziu, și de sosirea valurilor de aromâni (numiți și macedoromâni) din Peninsula Balcanică, în urma celor două Războaie Balcanice (1912 și 1913), când aceștia, fără a mai spera în posibilitatea constituirii lor ca stat (precum Serbia, Muntenegru), într-o perioadă premergătoare prăbușirii Imperiului Otoman, au venit în România, spre a scăpa de prigoana declanșată împotriva lor. Ulterior, așadar, dupã 1878, influența celuilalt sufix latinesc („–ian”) s-a impus de la sine și în aceste locuri, fiind specificã tendințelor latinizante tot mai puternice, încã din secolul trecut. Ele corespund, în prezent, și evoluției firești a limbii române.

Deci, cu un caracter arhaizant, derivatele formate cu sufixe grecești „mangaliot-mangalioți, mangaliotã-mangaliote” par azi anacronice, însã, de ce sã nu recunoaștem, ele dau o patinã de vechime acestor termeni, impunând, pe lângã o primã impresie de surprizã plãcutã, mult respect pentru purtãtorii acestor nume. Așa le-au perceput chiar unele personalități române, precum Nicolae Iorga și Gala Galaction (memorialul de călătorie „Mangalia”, dar și corespondența sa), pentru care urbea noastră a însemnat enorm, ca loc de recreere sau refacere spirituală și fizică. De aceea, cu o cultură uriașă, dar și cu orgoliul elitard al unor somități culturale, le-au preferat în scrierile lor.

Locuitorii Mangaliei, în simplitatea lor, dictată și de graiul localităților de obârșie, au preferat, însă, forma „mangalian”, așa cum ne-o atestă și o carte poștală interbelică, în care „MONUMENTUL EROILOR DOBROGENI” (1927-cca 1950) este numit „MONUMENTUL EROILOR MANGALIENI”.

Menținerea, încă, a formei „mangaliot” se mai poate explica și prin stipularea termenului, ca formă literară, ÎNTR-UN SINGUR ÎNDREPTAR LINGVISTIC, prima ediție a „Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române” („DOOM”, editura Academiei RSR, 1982, pag. 672): „Mangalia (sil. -li-a; n. 1. mangaliot”), nemaifiind făcută o astfel de recomandare în edițiile următoare ale „DOOM”-ului, cu atît mai mult că niciun dicționar al limbii române nu menționează derivatul respectiv al „Mangaliei”.

Interesant este că, întrebat în legătură cu forma „corectă” a celor două cuvinte aflate în uz, unul din funcționari primăriei locale, aparținând unei etnii minoritare, spunea pe un ton, oarecum, emfatic: „Noi, locuitorii vechi, suntem mangalioți, iar ceilalți, cei noi, sunt mangalieni!” Desigur, conul Iancu, marele scriitor I. L. Caragiale, cunoscut pentru spiritul său ironic, s-ar fi întrebat, retoric, ținând cont că Dobrogea este un fel de „La Terre promise” (o „Țară a Făgăduinței”), ce și-a primit, cu brațele deschise, toții fiii, veniți, de-a lungul vremurilor, din toate colțurile lumii: „Care vechi? Care noi?”

N.B.: Numele „vamaiot” trebuie înțeles ca o formă teribilistă, de subliniere a dorinței ieșirii din comun, a unui grup restrâns, inițial, de tineri din alte părți ale țării, cu veleități artistice, mai degrabă, decît cu origini aromâne (sau macedoromâne), presupunem. Oricum, limba română este un organism viu, a cărui evoluție, deseori, este imprevizibilă, surprinzându-i pe cercetătorii lingviști.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*