În timp ce autorităţile dorm, Şantierul Naval Daewoo Mangalia este la un pas de faliment!

dmhiSoarta Daewoo Mangalia şi a celor mai puţin de 1.700 de angajaţi, câţi mai numără societatea la ora actuală, stă atârnată, de câteva săptămâni, de un fir de aţă. În noiembrie 2017, olandezii de la Damen Shipyards, firmă binecunoscută şi renumită pe piaţa navală a lumii, au bătut palma cu coreenii de la Daewoo pentru preluarea celor 51% din acţiunile pe care aceştia le deţineau la şantierul din Mangalia, iar tranzacţia a fost aprobată de Consiliul Concurenţei. Neoficial, reprezentanţii olandezilor se şi instalaseră într-un birou din şantier, ba, mai mult, făcuseră şi un inventar al tuturor bunurilor pe care urmau să le preia, începând cu utilajele din incinta unităţii şi terminând cu căminele în care sunt cazaţi angajaţii veniţi din alte localităţi.

Şi, cum numai la români se poate întâmpla, la numai o lună de la semnarea preluării acţiunilor de către grupul olandez, Guvernul Tudose se trezeşte că are dori ca Statul Român să îşi exercite dreptul de preemţiune şi să cumpere cele 51 de procente. Fostul premier anunţa la o televiziune de ştiri că România ar trebui să deţină un şantier naval “de stat”, unde să fie construite sau măcar reparate… bărcuţe! “Trebuie să facem nişte fregate pentru armată şi poate le facem noi, că înţeleg că alţii le-ar fi putut face la şantierul acela. (…) Să facem şi mentenanţa la noi şi dacă şantierul acela naval până acum producea, poate mai facem şi noi o bărcuţă acolo, mai mare, mai mică, mai frumoasă. Poate nu ne iese cea mai frumoasă din prima, dar nu este posibil ca într-o ţară cu atâta Dunăre, cu Dunăre maritimă şi cu mare, statul să nu aibă un şantier naval unde să-şi repare o bărcuţă mică, o bărcuţă măcar. Evident că deranjează, dar asta este viaţa”, a afirmat Tudose în luna ianuarie a acestui an.

Extrem de trist este faptul că, rupt total de realitate, Tudose nu s-a uitat un pic în urmă, pentru a vedea că Statul a deţinut un şantier naval, tot în Mangalia – SN1, de care s-a ales praful sub tutela guvernanţilor. Mii de oameni au rămas, atunci, fără joburi, şansa lor la supravieţuire fiind, paradoxal, tocmai Daewoo Mangalia, unde şi-au putut găsi de muncă.

În present, soarta celor 1.700 de angajaţi stă, undeva, în pixul unor conţopişti de la Bucureşti care evită să facă publică intenţia pe care o au vizavi de şantier. Grupul Damen se pare că ar dori, în continuare, să preia compania de la Mangalia, dar se izbesc de patriotismul prost înţeles al unor guvernanţi lipsiţi de orice pregătire profesională de profil. Fizic, şantierul a devenit, în mai puţin de două luni, o zonă a nimănui, aproape pustie, cu halele golite de oameni şi materiale de construcţii. Ultima navă construită a părăsit Mangalia în urmă cu câteva zile, iar docurile sunt pur şi simplu goale. Mii de navalişti au plecat, de bunăvoie, pe şantierele din Galaţi sau Tulcea, unde li se oferă condiţii de muncă decente, lăsându-şi familiile în urmă.

Le reamintim şi autorităţilor – locale, judeţene şi, mai ales parlamentarilor de Constanţa – că, prin plecarea angajaţilor din DMHI, le pleacă şi o mare parte a voturilor care i-au trimis în fotoliile calde, cu salarii mari, pe care le deţin la ora actuală. În vocea lor şi presiunea pe care ar putea-o pune asupra Guvernului pentru a lua, mai repede, o decizie în privinţa şantierului din Mangalia, stă soarta a mii de familii şi chiar a întreg oraşului de la malul mării, a cărui economie depinde, în proporţie covârşitoare, de soarta Daewoo Mangalia.

În ritmul în care DMHI este, parcă, înadins împins către faliment, nu ne-am mira ca, în câteva săptămâni, Statul Român să nu mai aibă, nici să vrea, forţa de muncă necesară nu pentru a construi fregate pentru Armată, dar nici măcar “bărcuţele” visate de ex-premierul Tudose.

Şi pentru că amână, inexplicabil, luarea unei decizii salvatoare pentru şantier, Statul prin Ministerul Economiei se joacă cu vieţile a mii de cetăţeni din Mangalia şi împrejurimi!

Proaspăt ales în funcţia de preşedinte al Sindicatului Liber „Navalistul”, Laurenţiu Gobeajă a trimis chiar şi în perioada când era lider interimar adrese şi scrisori către Ministerul Economiei. Numai că în interval de câteva luni la conducerea instituţiei s-au perindat trei miniştri Alexandru Petrescu, Gheorghe Şimon şi Dănuţ Andruşca (prezent), astfel că de fiecare dată încercările de a dialoga pe tema şantierului au trebuit reluate. În baza ultimei adrese, sindicatul aştepta răspuns prin care ministrul să-i primească în vederea discutării faţă în faţă a situaţiei şantierului şi a locurilor de muncă ale salariaţilor aflate în pericol.

Dacă răspunsul nu va veni, sindicaliştii vor apela la noi demersuri astfel să se facă auziţi, întrucât amânările nu fac decât să înrăutăţească şi mai mult panica din rândul salariaţilor.

Până atunci, s-au găsit soluţii de avarie, temporare, concretizate în detaşarea a 100 de salariaţi, pentru o perioadă de 60 de zile, la şantierele din Galaţi, Tulcea şi Brăila, întrucât la Mangalia, volumul de muncă este tot mai redus. În ceea ce priveşte portofoliul de lucrări, acestea vizează contracte de colaborare cu şantierele Tulcea şi Galaţi care ne-au oferit o gură de oxigen. Deocamdată, contracte mari, construcţii de nave de la zero nu există, însă Departamentul de Marketing al şantierului lucrează intens pentru găsirea unor potenţiali clienţi.

Pe de altă parte, şedinţele Consiliului de Administraţie nu lămuresc deloc situaţia, şi nici o şedinţă AGA nu se întrezăreşte la orizont. Recent, vicepremierul Paul Stănescu a declarat că doreşte să schimbe legislaţia ambiguă care pe de o parte permite, iar pe de altă parte interzice statului român să-şi exercite dreptul de preemţiune. Numai că există şi o directivă europeană, plus o decizie a Organizaţiei Internaţionale a Şantierelor Navale care ar interzice, indiferent de legislaţia existentă, exercitarea acelui drept de preemţiune care s-a traduce într-un ajutor de stat mascat.

Şi atunci, ne întrebăm de ce se încăpăţânează statul să pună lacăt celui mai mare şantier din România, cu un potenţial imens şi cu realizări remarcabile în întreaga lume?!

Nici cetăţenii ceilalţi ai Mangaliei, care nu lucrează direct în şantier, nu sunt liniştiţi, dimpotrivă, există o tensiune şi o panică generală, întrucât DMHI este singurul agent economic puternic care întreţine municipiul şi împrejurimile. Turismul este timid şi durează cel mult 3 luni pe an, comerţul este la pământ, multe firme mici şi-au închis porţile, astfel că întreaga Mangalie este la un pas de colaps şi riscă să aibă soarta unei zone miniere abandonate, fantomatice.

Vom reveni.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*