Dr. Marin Voicu, „Sacrificiu și supraviețuire. Armata Română în Cotul Donului și Stepa Calmucă 1942-1943”, Editura EX-PONTO, Constanța, 2018

de prof. Emil Cornel Ninu

O nouă carte a reputatului col. dr. Marin Voicu a fost lansată, azi, sâmbătă, 06 octombrie a.c., orele 11,00, la Muzeul Marinei din Constanța.

Mediatorul acestei activități a fost dna dr. Andreea-Atanasiu-Croitoru, muzeograf la sus-amintita instituție de prestigiu.

După prezentarea făcută de d-ei autorului și acestei lucrări, au fost ascultați cu deosebit interes membrii prezidiului, alcătuit din personalități cunoscute, precum dna dr. Lavinia Dumitrașcu, muzeograf la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, prof. univ. dr. Marian Cojoc, de la Departamentul Istorie și Științe Politice al Universității „Ovidius” din Constanța, col. (rz.) Remus Macovei, președintele Filialei Constanța a Asociației Naționale CULTUL EROILOR „Regina Maria” și, desigur,  semnatarul lucrării.

Din auditoriu, au făcut parte numeroase cadre militare active, în rezervă sau retragere, cercetători științifici, pensionari, studenți, președinți ai unor asociații non-guvernamentale (dna Vasilica Mitrea, președinta Filialei Constanța a Uniunii Scriitorilor de Limbă Română, dl Cezar Pânzariu, președintele Asociației „Pro Basarabia și Bucovina”) ș.a.

Dintre ideile prezente în scurtele expuneri, merită reținute câteva. Astfel, emoționantă   a fost cea a suferințelor îndurate de trupele române, așa cum arăta dna dr. Lavinia Dumitrașcu, citând câteva pasaje din anexele finale („Rapoarte informative privind starea de spirit”).

Dl prof. univ. dr. Marian Cojoc a punctat munca uriașă a cercetătorului, documentarea fiind condiția sine-qua-non a demersului științific. De asemenea, a reținut atenția celor prezenți în sală sublinierea aportului de sânge al ostașilor români, dar care nu a fost apreciat la justa lor valoare nici în timpul desfășurării evenimentelor expuse în conținutul lucrării, dar nici în zilele noastre, mormintele Eroilor fiind neglijate de mulți dintre reprezentanții unor autorități ale statului, după cum arăta președintele Filialei Constanța a ANCERM, col. Remus Macovei.

Luările de cuvânt ale câtorva ascultători din sală (cdor dr. Ioan Damaschi) au subliniat și sacrificiul altor eroi ai Celui de-al Doilea război Mondial, așa cum a fost amiralul Horia Macellariu. De asemenea, altcineva sublinia originalitatea lucrării, mesajul ei fiind clar punctat în titlu, „Sacrificiu și supraviețuire. Armata Română în Cotul Donului și Stepa Calmucă 1942-1943”, dar așa cum, inspirat, sugera, ar fi trebuit să i se adauge încă un termen definitoriu, „ONOARE”.

Cu mult interes au fost ascultate unele mărturisiri ale dlui dr. Voicu Marin, precum detaliul solicitării Marelui Stat Major, prin lt-col. Comișel, de a se reface unele unități de luptă, după catastrofa de la bătălia Stalingradului, căruia generalul Dumitrescu, comandantul Armatei 3, i-a răspuns cu mâhnire:

„-Ce resturi, Comișel, căci nu mai există… Toți au murit ca niște bravi, pe poziție.”

De altfel, în EPILOGUL acestei noi apariții editoriale, autorul făcea următoarea remarcă dureroasă:

„Valoarea exactă a pierderilor suferite de Armata Română în Bătălia Stalingradului nu se cunoaște cu precizie.

Dinamica și amploarea spațială a luptelor au necesitat mișcări ample de trupe, pentru alimentarea frontului cu resurse umane necesare, în timp foarte scurt, astfel că, dacă efectivele Armatelor 3 și 4 române, în ziua declanșării contraofensivei sovietice, la 19 noiembrie 1942, sunt cunoscute (Armata 3 – 143.296 militari, Armata 4 română – 63.958 militari), rămân, totuși, și azi, la 75 de ani de la consumarea evenimentelor, o necunoscută, în ceea ce privește totalul militarilor români participanți la „cea mai sângeroasă bătălie a celui de-Al Doilea Război Mondial”.

Izvoarele istoriografice, în funcție de caracteristica temporală, luată în calcul, oferă cifre diferite, cuprinse între 230.872 și 425.000 ofițeri, subofițeri și soldați.

La fel, aprecierea pierderilor Armatei Române în Cotul Donului și Stepa Calmucă are valori estimative, cuprinse între 100.000 și 158.854 morți, răniți și dispăruți, cifrele, acceptate ca cele mai apropiate de realitate, fiind cuprinse între 140.000 și 150.000 morți, răniți și dispăruți.

În pofida acestor sacrificii și a acceptării circumstanțiale a nerespectării de către aliatul german a condițiilor asumate drept garanție a participării ei pe frontul Stalingradului, Armata Română a fost făcută unica răspunzătoare pentru deznodământul dezastruos al bătăliei.

Deși demersurile prompte și hotărâte ale generalilor Ilie Șteflea, Petre Dumitrescu, Constantin Constantinescu-Claps și mareșalului Ion Antonescu adresate OKH, OKW; Misiunii Militare Germane în România și Führerului, au demontat încercarea impunerii „răspunderii românilor” pentru catastrofa suferită, răul fusese deja făcut. Se repeta episodul din vara anului 1940, pe timpul evacuării din Basarabia și nordul Bucovinei, însă altă scenă, alți actori, eroii supraviețuitori au fost umiliți, supuși oprobriului de către „camarazii” germani,pe timpul retragerii din zona frontului.

Conștienți de necesitatea păstrării alianței cu Armata Română, conducerea armatei germane a încercat impunerea normalizării comportamentului militarilor germani față de români, însă, în zadar.

Reacția acuzatoare a comandanților militari români, în frunte cu mareșalul In Antonescu, față de insiunările părții germane, a constat în demonstrarea responsabilității totale a structurilor de decizie și comandă germane, pentru dezastrul din Cotil Donului și Stepa Calmucă, acestea fiind nevoite să accepte adevărul punctului de vedere al Armatei Române.

Prin Ordinul de Zi nr. 35 din 29 decembrie 1942, mareșalul Ion Antonescu promitea militarilor Armatelor 3 și 4 române: „… Să fiți siguri că niciodată un șef n-a putut fi mai alături și mai mândru de soldații săi, cum sunt eu de voi și nicio țară mai recunoscătoare față de luptătorii ei, ca a noastră față de voi.”

Țara care le-a promis recunoștință eroilor ce zac în stepa rusească a fost pierdută…, nu mai există. Eroii români, căzuți în terifianta bătălie, au fost uitați timp de 72 de ani.

Supraviețuitorii au purtat, unii toată viața, „vinovăția” declarată de regimul impus „grație” actului de la 23 august 1944, de a fi luptat împotriva „popoarelor sovietice prietene”.

De asemenea, comandanților, care s-au acoperit de glorie, pe Frontul de Est, „Țara” le-a fost „recunoscătoare”, executați în Valea Piersicilor, la Jilava, morți în închisorile de la Aiud, Văcărești, Râmnicu-Sărat, Făgăraș, Sighet, Gherla, sau întemnițați în condiții inumane, ani grei, făcându-se vinovați de DRAGOSTE DE ȚARĂ.”

„Sacrificiu și supraviețuire. Armata Română în Cotul Donului și Stepa Calmucă 1942-1943” (Editura EX-PONTO, Constanța, 2018), prin cele 276 de pagini ale sale, cu o bibliografie impresionantă, dipsusă pe 6,5 pagini,   rămâne un studiu istoric laborios, atât de necesar într-un moment în care muza istoriei, Clio, pare mai îngăduitoare cu cei care o curtează, dornici de a recupera timpul pierdut, datorită unor grele momente de cumpănă, pe care chiar cunoscutul cronicar moldovean Miron Costin le-a surprins într-o metaforă celebră:

„…Iară nu suntu vremile sub cârma omului, ci bietul om supt vremi”.