După îndelungi și dramatice așteptări, a venit și data de 7 martie, termenul-limită până la care statul român își putea exercita dreptul de preemțiune în privința pachetului majoritar de 51% acțiuni scos la vânzare de către coreenii de la DSME.
Cu toate acestea, deși chiar reprezentanții Ministerului Economiei au promis luarea unei măsuri până la această dată, pe care, la rândul lor, au considerat-o scadența negocierilor purtate cu olandezii de la Damen în ceea ce privește preluarea șantierului, iată, că și după acest interval Mangalia se află tot în ceața densă a incertitudinii.
Prin urmare, se menține agonia ce a cuprins de luni bune cel mai mare și cel mai productiv șantier naval din România, cu un potențial fantastic datorită realizărilor notabile, halelor de mari dimensiuni și specialiștilor pe care încă îi mai mare.
Situația este halucinantă cu atât mai mult, cu cât activitatea prezentă este extrem de redusă, iar numărul angajaților la fel de mic, practic, cel mai mic înregistrat vreodată și anume 1.700! Singurele lucrări sunt cele de reparații primite de la Șantierul Naval Tulcea care ne-a întins o mână de ajutor atunci când aveam cel mai mult nevoie.
Pe de altă parte, deși Șantierul Naval Mangalia se zbate între viață și moarte, există bătaie pe el, astfel că nu doar olandezii, care se înțeleseseră cu coreenii încă de anul trecut, ci și italienii de la Fincantieri, ce dețin șantierele Tulcea și Brăila, și-ar dori să-l preia chiar dacă doar pentru contractul cu corvetele.
Cu lucrări și angajați puțini, șantierul, pândit de verdictul închiderii!
Surse apropiate negocierilor afirmă că se așteaptă de la viitorul investitor un plan concret pe cel puțin 3 ani care să cuprindă măsurile exacte de redresare a șantierului, intențiile, deciziile pe care le va lua, ca un fel de garanție pe care să se sprijine hotărârea Guvernului prin Ministerul Economiei de a se încheia acest parteneriat.
Chiar și așa, tergiversarea luării unei decizii salvatoare este periculoasă motiv pentru care îi înspăimântă și mai mult pe angajați, pe sindicaliști, dar și pe cetățenii din Mangalia și împrejurimi, deoarece economia locală mai supraviețuiește doar datorită șantierului! Iar șantierul se confruntă cu lipsa banilor din cauza activității extrem de scăzute!
Deocamdată, negocierile pentru contractarea unor lucrări de anvergură se mențin la stadiul de discuții, nefiind parafat ceva concret. Și atunci, cu cât se lungește mai mult zbuciumul, cu atât angajații vor continua să plece, iar șantierul va fi nevoit să se considere înfrânt iremediabil și să abdice. Și mai grav este faptul că peste câteva săptămâni 700 de angajați nu vor mai avea ce munci, urmând să se ia fie decizia detașării, fie cea a șomajului tehnic.
Pe acest fond al nisipurilor mișcătoare, Mangalia este în picaj, riscând un deznodământ tragic pe care nu l-a mai cunoscut vreodată.
Turismul durează cel mult 3 luni, comerțul este la pământ (multe magazine alimentare, de haine etc. s-au închis la începutul acestui an), iar ultima fabrică de confecții a Mangaliei, Lumotex va fi închisă începând cu data de 1 aprilie. Investitorul german a decis să-și mute activitatea în Macedonia unde taxele și impozitele nu sunt împovărătoare.
Și uite așa, sute de femei rămân fără loc de muncă și fără nicio șansă de a se angaja în altă parte.
În urmă cu câțiva ani, alte două fabrici de confecții Steilmann și Eurotex s-au închis, de asemenea, tot din motive financiare.
Și atunci, încotro se îndreaptă Mangalia, municipiu cu 6 stațiuni de interes național, cu mare, port, încă șantier naval, către un iminent faliment?! O ”Valea Jiului” abandonată, în care până și speranța s-a stins?!
