de Emil-Corneliu Ninu
După cum aflăm și din excelenta monografie a soţilor Aurelia şi Ştefan Lăpuşan, „Mangalia în paginile vremii” (ed. „Dobrogea”, Constanţa, 2007), printre vechii primari de după colonizarea Dobrogei cu români, se află, pentru scurt timp, este adevărat, şi Simion Petrescu.
Mandatul său începea în vara anului 1905 (08 august), după ce, la 20 iunie/3 iulie 1905, crucişătorul „Potiomkin” solicitase azil politic. În acelaşi an, în Mangalia, se derula un proiect al ing. Anghel Saligny, vizând construirea a două diguri, pentru protejarea unui port necesar comerţului maritim. Cum noul ales va rezista numai până la sfârşitul anului următor, nu s-au păstrat mărturii ale vreunui demers personal referitor la administrarea “comunei urbane” Mangalia.
Însă ceea ce şochează cititorul este periplul surprinzător întreprins de căte acesta prin America de Nord, probabil, presupun autorii lucrării mai sus-citate, însoţindu-l, pe mentorul său, Gheorghe Moceanu, fondatorul unei Şcoli de Gimnastică, iniţiator al unor proiecte uriaşe de mediatizare a dansurilor noastre naţionale, duse de el chiar şi în India.
Cum a ajuns acest aventurier, născut la Bucureşti (1854), ulterior, absolvent al liceului „Sf. Sava” (în 1876), primar în Mangalia ?
Cum Gh. Moceanu, ardelean de obârşie (1835-1909, născut la Iclod, judeţul Cluj), obişnuia să ia cu el foşti elevi de-ai săi (astfel, în India, în 1888, a fost însoţit de Nicolae Velescu), nu-i de mirare că, iată, cu zece ani mai devreme, în 1878, anul încheierii Războiului de Independenţă, este posibil să-i fi făcut această ofertă, mai întâi, tânărului de 24 de ani, însetat de glorie şi de necunoscut. Ulterior, aici, va colinda multe dintre oraşele americane, cu spectacole de circ, cu numele de Simeone Universul. Fapt este că, după întoarcerea sa în ţară, cu o carte de vizită impresionantă, în domeniul cunoaşterii unor ţinuturi exotice, se va aventura, cu succes, în lumea conservatoare a moşierilor, fiind admirator şi susţinător al conservatorilor, respectiv a lui Take Ionescu, pe care chiar nenea Iancu, marele dramaturg I.L. Caragiale stabilit la Berlin, îl va susţine în campania electorală din 1908.
Profesor de gimnastică, trebuie să-i fi cucerit pe mangalieni nu numai cu farmecul personal, ci şi cu pământurile deţinute aici.
Faţă de femei a avut întotdeauna o slăbiciune ce trecea uşor de la veneraţie la viziunea sumbră a culpabilizării lor pentru posibila distrugere politică a României, datorită cheltuielilor mari, peste limita veniturilor legale, ale admiratorilor. Nu era vorba, nicidecum de misogonism, ci, mai degrabă, de acea resemnare acuzatoare din comediile lui Molière, prin care protagonistul gelos îşi clama statutul său de posibil „tradus”: „o, femme, femme, créature faible et impitoyable!”
Nici la Mangalia nu s-a aşezat definitiv, după călătoria întreprinsă în lume, uluindu-i pe interlocutorii săi cu detaliile legate de periplurile sale:
„- Doamne, pe unde n-am umblat! Am fost în toate capitalele europene, am fost în America de Nord: la New-York, Chicago, Boston; am fost în Rusia, la Varşovia şi Viena. Da, da, am reuşit să văd ceva în viaţa mea. Quand je quittais mon professorat …”
După cum menţionează Lev Troţki, în reportajele sale trimise, la sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie 1913, revistei „Gândirea kieveană” din Odesa, pe acest „om politic local, o figură foarte interesantă, un politician în stil autentic românesc”, l-a cunoscut prin intermediul însoţitorului său de călătorie, medic în împrejurimile Mangaliei, la Pecineaga, nimeni altul decât Cristian Racovski, cunoscutul socialist, de origine bulgară:
„- Simeone, Simeone!, cheamă tăvarăşul meu de drum în direcţia monumentului lui Ovidiu … ”
Portretul fizic este bine creionat astfel:
„<<Simeone>> se apropie de măsuţa noastră. Cu toată statura sa scundă, arată foarte impunător. Până să facem cunoştinţă, reuşesc să-i examinez ţinuta elegantă de vară, mustăţile cărunte, ochii veseli şi vicleni de meridional, aşezaţi deasupra unui nas cărnos, lanţul de aur prea gros aşezat pe pântece, un briliant prea mare pe degetul mâinii stângi. Simeone ridică pălăria şi îi văd părul cărunt şi creţ. Un excelent exemplar de meridional! După înfăţişare are patruzeci şi cinci de ani.
– M. Simeon N., président du conseil général.
– M. N. N., journaliste russe.
– Enchanté, spune Simeone şi face cu mâna gestul de bunăvoinţă al unui mare senior.
„Le président du conseil général” e ceva în genul unui preşedinte al direcţiei gubernatoriale de zemstvă. Ca direcţie politică, Simeone e „takist”, adică conservator-democrat, partizan ala ctualului ministru de interne (1913), Take Ionescu ..
– De ce nu ne povesteşti, în definitiv, ce fel de artist ai fost, nu se lasă doctorul. A ? Pare că ai învârtit opt scaune pe nas, păcătos bătrân, înainte de a ajunge politician ? Sau o duzină ? A ?
Da, a fost profesor la Constanţa, adică profesor de gimanstică la liceu. La expoziţia universală de la Paris a participat cu o trupă aleasă pentru a demonstra frumuseţea dansurilor naţionale. A comparat forţele sale cu forţele altor artişti şi soarta sa a fost hotărâtă. Sub numele de „Simeone Universul” a hălăduit prin întreaga lume, în calitate de artist de circ, pretutindeni a avut mare succes: a primit până la o mie de dolari pe apariţie… Luaţi seama, vă rog, la acest inel, el este principala valoare a prietenului nostru şi costă în jur de 6.000 de franci.
-Sacré nom de nom!, exclamă fostul profesor, rămânând, totuşi, de data aceasta în limitele blândeţii. Şi acum încearcă să mă înjosească: inelul nu valorează şase, ci cincisprezece mii de franci, da, cincisprezece. E un dar al clubului comercial din Chicago …
La patruzeci de ani s-a lăsat de cariera artistică, s-a stabilit în Dobrogea, s-a implicat în viaţa locală, a fost primar al Mangaliei, apoi şi-a pus în faţă sarcini politice mai largi, a aderat la partidul care ia apărarea talentului şi meritului …”
Agasat de întrebarea medicului, în legătură cu afacerea sa cu … felinarele, acesta se descarcă surprinzător:
„-Cum merg treburile, Simeone ? …
-Eu sunt takist, dar vă spun: noi nu existăm!
-O, dar ai devenit pesimist cu totul, nu te recunosc, Simeone ! Spune-mi, à propos, îţi cumpără administraţia judeţeană felinarele?
Simeone lasă întrebarea, pe care nu o înţelege, fără răspuns.
-Nu, nu, treburile merg prost. Liberalii au în mână băncile, preoţii, profesorii, au totul, fac ce vor fără să fie pedepsiţi. Iar noua, takiştilor, nu ne rămâne decît să închidem prăvălia. Asta-i ! …
-Şi bugetul, Simeone?
-Bugetul? Fireşte ! Que diable ! De ce trebuie să se bucure de buget numai vechile clici ? Nu, şi bugetul trebuie să recunoască două noi principii: talentul şi meritul.
-Şi, totuşi, cum merge treaba cu lămpile tale, Simeone ?
-M-ai înnebunit cu lămpile mele ! Lasă-le, te rog, în pace, acum vorbim de politică …”
Portretul moral se compune, progresiv, pe măsura derulării dialogului, întrucât gazetarul rus (viitor comisar al poporului, în Războiul Civil din Rusia, ucis, târziu, în Mexic, din ordinul lui Stalin) suprapune imaginea acestuia peste cea a naţiei noastre, creionată deja, anterior, de Caragiale, în scrierile sale, precum „Boborul”, „Rromânul”, „O scrisoare pierdută”.
Verva, aplecarea spre aspectele materialiste ale vieţii, plăcerea speculaţiilor politice, implicarea în „treburile cetăţii”, simţul bravurii şi dorinţa de a eclata pe cei din jur cu faptele sale, gândul parvenirii sunt numai câteva din atributele sale, pe care Lev Troţki le ridică la nivelul unei întregi naţiuni.
„Simeone ne conduce, fără rezultat, de la o cafenea la alta. Toate sunt închise din dispoziţia prefectului, din cauza holerei.
-Iată politica prefectului nostru ! spune iritat Simeone. Nu pot niciodată să lucrez cu acest om.
Nu ne rămâne nimic de făcut decât să ne despărţim.
Îl conducem pe domnul „prezident” până acasă …
Nu-i nimic că Simeone a înghiţit săbii şi a purtat scaune pe nas. Simeone e om politic. Simeone e stâlpul politicii locale. Simeone a făcut o gazetă takiştilor din Constanţa. Simeone e publicist. Învârte peniţa aproape la fel de liber ca mai înainte duzina de scaune. „O direcţie sănătoasă şi niţică fineţe !”, explică el cu modestă demnitate … Dar Simeone e şi un orator înflăcărat …
Simeone e ciudat şi în timp calm, şi în furtună, şi, principalul, e naţional în cel mai înalt grad, „prezidentul” consiliului general dorind să devină prefect … ”
Pe fondul înghiţitorilor de săbii politice şi al echilibriştilor în vorbe, fostul gimnast de circ, „Simeone Universul”, în calitate de politician de provincie, apare, cu briliantul său de la Chicago pe degetul inelar, nu ca o figură întâmplătoare, ci ca una simbolică.
După seara atât de plăcută petrecută în societatea „prezidentului”, moravurile politice româneşti şi pictorul lor, Caragiale, mi-au devenit deodată mai apropiate şi mai comprehensibile:
„Quand je quittais mon professorat … ” îmi zic şi trec la citirea articolului de fond pe care l-a scris Farfuridi. Şi, în inima mea, îi păstrez recunoştinţă lui Simeone, care mi-a oferit cheia politicii româneşti.”
Mai târziu cu nouă ani, pe 12 iulie 1922, acelaşi autor, sovietic de data aceasta, nota: „P.S. <<Simeone Universul>> de atunci a murit. Să-i fie ţărâna uşoară ! Dar <<Simeone cel Colectiv>> – politicienii români oficiali – este viu … ”
