Cu îngăduința unei frumoase toamne, la Dobrici – (Note de călătorie)

de E.C. Ninu

Preambul. Multe au fost demersurile noastre la Primăria Mangaliei, pentru obținerea unui mijloc de transport, ca în alți ani. O adevărată „Mișcare a hârtiilor”… fără răspuns, în ciuda numerelor de înregistrare, are loc de vreo câțiva ani, dar încrâncenarea unor funcționari din câteva compartimente ale administrației locale, aflate  în posesia „locului unde și-a dus mutul iapa, surdul roata și călugărul baba”, ne-a lăsat cu gura căscată, de mai mult timp.

Să fie vreo „directivă” verbală sau circulară oficială încă nu am aflat, dar, împăcat cu gândul că „errare humanum, persistere diabolicum est”, am dat, momentan, uitării  această urâtă deprindere a unor trepăduși mărunți de a lăsa adresele oficiale să plutească în anonimat, în ciuda faptului că erau semnate și ștampilate, cu antetul unor asociații bine-intenționate, din punctul de vedere al obiectivelor statutare asumate. Se pare că pandemia aceasta a cuprins multe dintre lăcașurile oficiale ale țării, în care hibernează câțiva (atenție, am spus „câțiva”!) dintre bravii impiegați, slujiori credincioși ai sloganului „ treci, zi, treci, noapte, apropie-te, … pensie!”

Prin bunăvoința unui om de bine, totuși, am putut, ca președinte al CULTULUI EROILOR MANGALIA, însoțit de o inimoasă pensionară „dăscăliță” de școală, dna Aspazia Pocitan, și de către dl Tiberiu Moraru, paroh al Parohiei Ortodoxe Orvișele, președinte, totodată, al Asociației „Morărița” din Oradea, să dăm o fugă până la Dobrici, luni, 25 septembrie, într-un autoturism confortabil, condus cu pricepere și dăruire de către un viitor student constănțean, pasionat de istorie, dl Radu Banu.

***

DOBRICIUL, fost Hacıoğlu Pazarcık, pe vremea otomanilor, apoi Pazargic/Bazargic, după eliberarea de către trupele sovietice devenit Tolbuhin, prăznuiește în fiecare an, reinstalarea administrației bulgare, într-un sfârșit de septembrie al acelui dramatic an 1940, după experiența atât de nefericită a atașării la România (1913-1916, 1919-1940) și, ulterior, a retrocedării Cadrilaterului.

Extrem de matinali, am pornit la drum, prin vama de la Negru-Vodă, surprinși de repeziciunea cu care a trecut timpul, poate și ca efect al împărtășirii unui noian de informații despre năbădăile destinului și ale muzei Clio, derulate în acest ținut dintre ape, DOBROGEA.         DOBROGEA!, provincia purtând numele unui despot al locului, Dobrotici, pe care însuși Mircea cel Bătrân l-a apreciat foarte mult, atât pe el, cât și pe fiul acestuia, Ivanco, în încercarea lor de a proteja locuitorii ortodocși de previzibila invazie otomană, ce nu avea să întârzie, sub conducerea „furtunosului Baiazid”.

Trecutul populației aflate pe teritoriul Bulgariei este unul dintre cele mai interesante, întrucât a cunoscut numeroase suișuri și povârnișuri, minunat surprinse de un „principe luminat”, Dimitrie Cantemir (1673-1723), în titlul celebrei sale lucrări,  „Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae” (1716).

Numeroase localități purtând nume cu rezonanță latină sau musulmană au fost străbătute într-o dimineață cam umedă, pentru ca, apoi, soarele să iasă pe deplin învingător, în restul zilei, încălzindu-ne cu razele sale.

Nimic nu părea că orașul va îmbrăca haina de sărbătoare, cuvenită din 1940. Se știe că, în urma celui de-Al Doilea Război Balcanic (1913), în urma  păcii  de la București, România  și-a adăugat un vast teritoriu, CADRILATERUL, pe care a fost nevoită să-l retrocedeze, prin tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), precedat de precipitata abdicare a regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940).

Prăznuirea marcantei zile dobriciene a debutat, de la orele 9,00, în vechiul „Cimitir Militar” al orașului,  aflat pe locul unei foste biserici medievale renacentiste, amenajat ad-hoc de către autoritățile bulgare, începând cu data de 16 septembrie 1916, și reamenajat, în anul 1920, de către Societatea MORMINTELE EROILOR CĂZUŢI ÎN RĂZBOI.

Combatanții răpuși aflați aici aparțin țărilor ale căror steaguri își fluturau drapelele pe uriașele catarge existente într-un colț al „țintirmului”: bulgari, germani, austrieci, turci, români, ruși, sârbi.

Festivitatea a fost deschisă de trecerea în revistă a gărzii de onoare de către comandantul garnizoanei Dobrici. Un numeros sobor de preoți, condus de către Episcop, a ținut o emoționantă slujbă de pomenire a victimelor Primului Război Mondial, care și-au găsit sfârșitul în aceste locuri. După un firesc minut de reculegere, în amintirea celor 3.000 de militari îngropați aici, în „Cimitirul Militar”, prezentatoarea a anunțat numele delegațiilor participante la acest eveniment, printre care și pe cea a Ucrainei. După discursul emoționant al primarului orașului, a urmat ceremonialul depunerii de coroane, începând cu cea a Primăriei Dobrici, a Garnizoanei, a Ministerului Bulgar al Apărării, ale câtorva ambasade și ale altor numeroase  instituții și organizații.

După delegația Filialei Constanța a Asociației Naționale CULTUL EROILOR „Regina Maria”, condusă de către dl general de brigadă (r) dr. Vasile Hermeneanu, mica delegație mangaliană a depus și ea, poate, cea mai frumoasă coroană de flori, din cele existente.

Clipe de neuitat au fost imortalizate cu ajutorul telefoanelor mobile, printre numeroasele morminte, multe dintre ele având menționată inscripția „Soldat necunoscut”.

Capela având hramul Sf. Gheorghe a fost unul dintre locurile vizitate, pentru ca, apoi, muzeul de la intrare să ne captiveze, minute întregi, cu hărțile, numele unor viteji bulgari, obiecte variate, aflate sub vitrine, conținând decorații, brevete, fotografii, publicații, manuale și cărți diferite, cu glorificarea Eroilor. Panoplia de arme și mitraliera din centrul încăperii pot impresiona pe orice vizitator, suntem siguri.

După consemnarea câtorva rânduri, în Cartea de Aur a Muzeului, am părăsit, cu regrete, incinta acestui lăcaș de reculegere și de înțelegerea a dramei oricărui război, indiferent de cauzele lui. Vrajba dintre popoare, sădită de orgoliile unor conducători, poate săpa adânc în sufletele multor generații, în rândul cărora s-au aflat rude și prieteni dragi.

Oprind, apoi, în centrul orașului, am căutat statuia fraților călugări Chiril și Metodiu, care, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, „secolul de aur al culturii bulgare”, au dăruit popoarelor slave un alfabet. Scrierile religioase, traduse din limba greacă în această slavă veche, slavonă sau protobulgară, au influențat masiv literatura religioasă și cultura Țărilor române, până la sfârșitul sec. al XIX-lea, când,  alfabetul latin se va impune de la sine, și prin aportul, desigur, al unor personalități uriașe, precum corifeul „Junimii”, Titu Maiorescu.

Din păcate, față de alți ani, centrul orașului Dobrici părea a nu mai avea aura celorlalte toamne, pavelele sparte și numeroasele tarabe, multe dintre ele cu baloane și chiciuri de plastic, precum și chipurile gânditoare, cam posomorâte ale multora dintre localnici, punându-și amprenta pe amintirile pe care ni le-am fi dorit, ca de obicei, la nivelul celorlalți ani.

Un gând luminos, totuși, se îndreaptă spre locuitorii acestui oraș, greu încercat, de-a lungul istoriei, care pulsează, în continuare, frumosul, prin limbile conlocuitorilor etnici, religiile și tradițiile moștenite de la strămoșii multimilenari, portul, cultura deosebită și personalitățile avute.

LA MULȚI ANI, DOBRICI, LA MULȚI ANI, BULGARIA!