„Surâsul, peste moarte, al Hiroshimei”, un articol de prof. E.C. Ninu

Bombardarea Hiroshimei, la 6 august 1945, dincolo de justificările unui asemenea act, în care dimensiunile genocidului sunt incomensurabile, rămâne un moment crucial în interpretarea istoriei și a căștigării unui război. Chiar și zeii acestuia, Ares, Marte sau cum s-or fi numind în mitologiile popoarelor, pot rămâne înmărmuriți în fața ingenuozității oamenilor de a se autodistruge.

Apariția, în 1958 (Editura Tineretului), a poemului „Surâsul Hiroshimei” de Eugen Jebeleanu (24.04.1911, Câmpina-21.08.1991, București), cu expresivele ilustrații ale soției sale, graficiana Florica Cordescu, a determinat critica literară românească și internațională să facă numeroase aprecieri elogioase acestei creații originale.

De altfel, autorul, cunoscut poet, traducător, publicist și academician, este deținătorul a numeroase și prestigioase premii literare, precum „Etna Taormini” (Italia), „Herder” și „Premiul de Stat”.

Interesante sunt, în acest sens, aprecierile cunoscutului academician Eugen Simion:

„Față de istorie, Eugem Jebeleanu se apropie totdeauna cu un sentiment de revendicare. Poezia trebuie să ajungă la substratul evenimentelor. Poezia este, în fond, o tentativă de a smulge din eveniment partea lui de istorie și, din istorie, Adevărul. Dar cum? SURÂSUL HIROSHIMEI este un colaj de fresce biblice. Imaginea dilată cinematografic, antrenând un șir neîntrerupt de meramorfoze, care schimbă, în cele din urmă, dimensiunile reale ale lucrurilor.

Putem spune că Jebeleanu gândește cosmic și vede apocaliptic. El amplifică volumele, lărgește suprafețele, pune în spatele obiectelor pânze de proiecție colosale.

Eugen Jebeleanu este, pe scurt, un poet al amplitudinii. Ca să izbească bine cu lancea în capul balaurului mitic, el începe prin a-i mări de o sută de ori proporțiile. Căci spiritul acestui Sfânt Gheorghe al poeziei noastre, iritat, iritabil, justițiar, poartă totdeauna o lance. Cu ea vânează mnștrii existenței, de la dragonii mari ai istoriei, până la reptilele mărunte din viața de toate zilele: inerția, lașitatea, plictisul.”

În continuare, vă propunem relecturarea unuia dintre tablourile cele mai emoționante ale poemului „Surîsul Hiroshimei”, alăturându-i, desigur, câteva dintre desenele Floricăi Cordescu.

***

CORUL COPIILOR UCIȘI

„ – Ce ceață deasă, vai, ce ce ceață deasă,

Nu mai cunoaștem drumul către casă…

Suntem ușori și ceața e ca fumul,

Vai, unde-o fi, unde s-ascunde drumul ?

Ce ceață deasă, vai, ce ceață mare.

Unde-i cărarea, doamnă-nvățătoare ?

Sub talpă n-avem nici un drum… plutim…

Vai, unde-i casa? cum să nimerim ?

Și suntem goi, și ne cuprinde teama.

Unde e tata? Unde este mama?

Nu ne vedem nici între noi deloc

Și jocul nu ne place, nu e joc.

Ce deasă ceață, vai ce ceață mare,

Oh, azvârliți-ne, voi, o carare.

Nu mai cunoaștem drumul către casă

Și ceața este deasă, deasă, deasă…”

(Eugen Jebeleanu, „Surâsul Hiroshimei și alte versuri”,                                                                                                                   BPT, ed. „Minerva”, București, 1973, pg. 107-108)