19 aprilie 2024

CHIPURI DE EROI NAŢIONALI. ŞTEFAN CEL MARE ÎN POEMUL „DUMBRAVA ROŞIE” DE VASILE ALECSANDRI

 

Stefan cel MarePublicat, mai întîi, în revista „Junimii” („Convorbiri literare”), la 1 mai 1872, şi inclus, trei ani mai tîrziu, în volumul „Legende”, pe care-l şi deschide, „Poemul istoric” (cum este subintitluat „Dumbrava Roşie”) va fi închinat „amicului meu C. Negre”, de care-l mai legau firele unei nedisimulate şi reciproce preţuiri, căci încă le mai lucea, din cînd în cînd, în amintire, „icoana stelei ce-a murit” (M. Eminescu), Elena Negri, sora revoluţionarului de la Mînjina, devenită „Steluţa”, cea „pierdută-n neagra vecinicie”. Nu se stinseseră nici ecourile marii sărbători de a Putna, V. Alecsandri elogiind un alt eveniment, de la care se împlineau 375 de ani – înfrîngerea oştilor leşeşti, conduse de regele Albert.

Dovedind o documentare întemeiată pe consultarea istoriei lui Matei Mischovski şi a lui Dimitrie Cantemir, sînt citate fragmente din operele acestora, cu scopul de a evidenţia caracterul de legendă al poemului, întrucît cei 15.000 de prinşi la Codrii Cosminului „au semănat două păduri ce şi pînă astăzi se numesc, de poloni, Bucovina, iar, de moldoveni, Dumbrava Roşie…

Figura lui Ştefan cel Mare apare, pentru, prima dată în literatura noastră, în cronica lui Grigore Ureche („Letopiseţul Ţării” Moldovei), apoi, în istorioarele lui Ion Neculce, din „O samă de legende”. Scriitorii paşoptişti au glorificat şi ei domnia celui în timpul căruia, pentru întîia oară, s-a asigurat o lungă perioadă de stabilitate economică, socială şi politică, iar artele (arhitectura şi pictura bisericească) şi istoriografia au înflorit considerabil. Astfel, Dimitrie Bolintineanu (volumul „Legende istorice”, cu celebra „Mumă a lui Ştefan cel Mare”), Grigore Alexandrescu („Umbra lui Mircea. La Cozia”, „Mormintele. La Drăgăşani”, „Răsăritul lunei. La Tismana”, „Adio. La Tîrgovişte”), Vasile Alecsandri (volumul „Legende”, Dumbrava Roșie 1din care fac parte poemul citat, dar şi clasicul „Dan, căpitan de plai”), Nicolae Bălcescu („Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”) sînt numai cîţiva dintre creatorii care, într-un avînt romantic, propun contemporanilor personaje excepţionale, aşa cum s-au dovedit a fi figurile ilustre ale domnitorilor Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrîn, intraţi definitiv în istorie, pentru eroismul luptei lor, de împlinire a idealurilor de libertate şi unitate naţională.

Încă din debut, Vasile Alecsandri apelează la memoria poporului, valorificînd o creaţie de largă circulaţie, în care eroul este asemănat, inedit, cu astrul solar. Cu acestă ocazie, se renunţă la versul alexandrin de 14 silabe, pentru a trece la tiparul prozodic popular, în care măsura este de 8 silabe, rima împerecheată, iar ritmul trohaic. Interesant este că autorul citează versurile populare dispuse în cicni terţine, cu monorimă: „Ştefan, Ştefan, domn cel mare, / Samăn pe lume nu are / Decît numai mîndrul soare.”

Principala însuşire evodenţiată aici este aceea de apărător al ţării, prin intermediul unei comparaţii: „Din Suceava cînd el sare, / Pune peptul pe hotare / Ca un zid de apărare”. Succesele repurtate sînt subliniate prin repetiţia de la începutul mai multor versuri, figură de stil cunoscută sub numele de anaforă: „Braţul lui făr-încetare / Bate turci pe zmei călare / Şi-i scuteşte de-ngropare...”

În tabloul al cincilea, chipul marelui domnitor este reliefat întocmai ca în frescele epocii, în ceasul de singurătate al rugăciunii. Astfel, într-un cadru romantic (o poiană în mijlocul pădurii), solemnitatea gesturilor are ca fundal simplitatea naturii: „ … într-o colibă de ramuri de stejari / În care-o umbră mare de om plecat sub gînduri / Stă pe genunchi, se-nchină faţă c-un altar...”

Chipul lui Ştefan cel Mare este aureolat, căpătînd simbolul luminii, din iconografia medievală: „Din zece ’nalţi mesteceni cu fruntea-nflăcărată…

Prin intermediul gradaţiei ascendente („Coliba se deschide, umbra se scoală, creşte / Şi splendid maiestoasă la oaste se arată !”), precum şi al repetiţiei ce redă murmurul mulţimii-nfiorate de respet şi admiraţie („E Ştefan! Ştefan! / Dar! Ştefan e cel Mare!…”), se introduce, de fapt, portretul mixt făcut de autor, amplificat prin comparaţia „ … ca muntele Ceahlăul prin munţii din Carpaţi” şi prin forma de superlativ absolut, obţinută cu ajutorul repetării aceluiaşi cuvînt, dar cu altă funcţie sintactică (tautologie): „bărbat între bărbaţi”. Detaliile fizice sînt reduse: „Iată-l cărunt…”, „falnicii săi umeri”.

Cu ajutorul enumeraţiei, sînt amintiţi învinşii, locurile victoriilor (Lipneţ, Războieni, Soci, Catlabuga, Baia, Schei…), precum şi numele apelor înroşite de sîngele eroilor (Siret, Prut, Nisru, Dunărea). Ştefan îi îmbărbătează pe oşteni, înaintea înfruntării de a doua zi: „La arme, pe moarte, căci Domnul e cu noi!…

Apoteotic, Ştefan este încununat nu numai de timp (care „i-au pus coronă de argint”), ci şi de ţară (care i-a aşezat „coronă de aur”) şi chiar de către „gloria măreaţă” (care „i-au pus cununi de laur”). Deci, o triplă încununare, ce face să se acumuleze, prin enumeraţie (timpul, ţara, gloria), semnificaţiile conţinute în simbolul coroanei domneşti.

Nu se poate ca autorul acestor stihuri, cu o cultură uriaşă (profesori particulari, studii la Paris, diplomat), să nu fi cunoscut sensul cuvîntului Ştefan. Precizările lui Christian Ionescu („Mică enciclopedie onomastică”, Ed. enciclopedică română, Bucureşti, 1975, pag. 264) sînt elocvente, în acest sens: „Nume de rezonanţă în istoria noastră, vechi şi cu largă arie de răspîndire, Ştefan este forma specific românească care continuă gr. Stephanos. Avînd semnificaţie clară, datorită identităţii cu subst. stephanos „coroană”, numele era folosit de greci încă din perioada clasică, izvoarele atestîndu-l frecvent începănd cu epoca lui Pericle (după cum aflăm din operele lui Platon, cunoscutul istoric Tucidide, cca 460-396 î.e.n.), avea un fiu Stephanos…

Bardul din Mirceşti” subliniază marele merit al domnitorului de apărător al gliei strămoşeşti, cu ajutorul unui arhaism (folosit şi de Mihai Eminescu, în „Scrisoarea III”: „iubirea de moşie e un zid”): „Dragostea moşiei ca sfîntă primăvară / În sînu-i înfloreşte şi îl întinereşte / Pentru salvarea ţării...”

Poetul utilizează cu predilecţie hiperbola: „El e menit pe lume / Pe secolul ce-l vede, să sape al său nume / Şi să răspîndă raze pe seculi viitori, / Precum pe un soare splendid…” şi, întocmai ca şi Grigore Alexandrescu („Umbra lui Mircea. La Cozia”), face ca natura şi istoria înseşi să se prosterneze în faţa marelui conducător, cu ajutorul dublului epitet: „…fiinţă de-o natură gigantică, divină, / El e de-acei la care istoria se-nchină, / De-acei carii prin lume sub paşii lor cît merg, / Las urme urieşe ce-n veci nu se mai şterg… / Măreţ, în a sa umbră, un timp întreg dispare…”

Vasile Alecsandri preia interpretarea umanistă a istoriei de la cronicari, conform căreia conducătorii de popoare sunt aleşii divinităţii: „Dumnezeu pe frunte-i au scris: <<Tu vei fi mare!>>

Personalitatea lui Ştefan cel Mare se conturează şi prin intemediul limbajului acestuia, căci discursul ţinut în faţa oştenilor demonstrează perfecta stăpînire a tehnicii oratorice, pe care, mai tîrziu, o va ridica pe culmi de neegalat prozatorul, dramaturgul şi … avocatul Barbu Ştefănescu-Delavrancea, în nemuritoarea-i dramă istorică „Apus de soare”.

După adresarea către toţi luptătorii („Români din toată ţara! / Boieri, vechi căpitani / Şi voi feciori de oaste!…”), domnul Moldovei se autocaracterizează ca împlinitor al legii: „Sînt patruzeci de ani, / Moldova la Dreptate, pe soarta ei stăpînă, / Mi-au pus pe cap corona şi buzduganu-n mînă…”

În tablourile „Asaltul” şi „Lupta”, Ştefan apare chiar în toiul bătăliei, înconjurat de vitejii săi. Voievodul „ridică steagul, dînd semn l-a lui armată… / În duşmanii Moldovei acu să-ntraţi năvală, / Cum intră leu-n turmă şi paloşu-n coaste!

Îndemnul „Pe cai şi după mine!” este urmat de credincioşii săi tovarăşi şi, în curînd, „fug leşii, fug cruciaţii şi fuge însuşi craiul. Îl duce domnul Ştefan cum vîntul duce paiul...”

În ultimul tablou, cel mai scurt, „Aratul”, tot Ştefan este cel care hotărăşte numele pădurii ce va creşte din „ghinda semănată de duşmanii învinşi: Aici, pe unde astăzi e numai cîmp, otavă, / Umbri-se-vor urmaşii sub Roşia Dumbravă!”

Cu „Dumbrava Roşie”, Vasile Alecsandri rămîne, în literatura română, reper necesar într-un periplu în care figura lui Ştefan cel Mare ne însoţeşte în permanenţă, luminoasă, senină şi impunătoare, aşa cum se desprinde ea de pe „Coloana infinitului”, brâncuşiană, periplu cu rădăcinile în „Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Grigore Ureche şi tinde, apoi, spre eternitate, trecînd prin operele lui Dimitrie Bolintineanu („Muma lui Ştefan cel Mare”), Mihai Eminescu („Muşatin şi codrul”), Barbu Ştefănescu-Delavrancea („Apus de soare”), Mihail Sadoveanu („Fraţii Jderi”) şi mulţi alţii care le vor succede.

Subliniind importanţa creaţiei sale literare, marele critic literar Titu Maiorescu, contemporan cu acest „rege al poeziei” (cum îl numea M.Eminescu, în „Epigonii”), arăta, într-un articol celebru („Poeţi şi critici”): „În Alecsandri vibrază toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi … A lui liră a răsunat la orice adiere din mişcarea poporului nostru.”

1 thought on “CHIPURI DE EROI NAŢIONALI. ŞTEFAN CEL MARE ÎN POEMUL „DUMBRAVA ROŞIE” DE VASILE ALECSANDRI

  1. Este bine lucrat, doar că era mai bine să vă concentrați doar pe Ștefan cel Mare, fiind caracterizarea lui nu a lui V. Alecsandri și nu era nevoie să scrieți de cine a mai fost caracterizat.

Comments are closed.