Premiată de două ori în Italia pentru poezie, Silvana Cojocăraşu ne dezvăluie reuşita sa literară în afara graniţelor ţării

De curând, în 25 mai 2019, la Napoli, a avut loc ceremonia de premiere a câştigătorilor Premiului Literar Internaţional „Napoli Cultural Classic”, ediţia a XIV-a, 2019. Premiul se acordă pe mai multe secţiuni – poezie, naraţiune, monolog teatral, fiind deschis participării internaţionale. Juriul pentru desemnarea operelor finaliste a fost alcătuit din personalităţi ale artei şi culturii contemporane din Italia, scriitori, artişti şi universitari: Nicola De Matteo, Yuleisy Cruz Lescano, Regina Resta, Gabriella Valera, Pino Scaccia, Ilio Leonio. Directorul artistic a fost poeta Assunta Spedicato.

Preşedintele juriului şi evaluatorul final al operelor a fost dott. Giuseppe Laterza, preşedintele Editurii Laterza, una dintre cele mai prestigioase din Italia, cu o tradiţie de peste 100 de ani.

Ceremonia s-a desfăşurat în cadrul distins, monumental, în spaţiul istoric din interiorul Catedralei San Michele Arcangelo din Palma Campania (Napoli). Poeziile, recitate de actori profesionişti, au căpătat o rezonanţă aparte între zidurile catedralei. Au devenit unice şi ale tuturor, pentru oameni, dar şi mai aproape de aripi. Au vibrat, iar emoţia s-a transmis…

Am avut onoarea să primesc două premii: Premiul al II-lea pentru poezie, din partea Asociaţiei „Napoli Cultural Classic”, pentru selecţia de poeme „L’Altra riva” („Celălalt ţărm”), ce vor face parte, în varianta în limba română, dintr-un viitor volum, aflat în lucru în ţară. Şi, poate cel mai important: „Premiul pentru Poezie” al Editurii Laterza, înmânat de preşedintele

Giuseppe Laterza, constând în editarea unui volum de poezii în limba italiană.

Pe lângă latura onorifică, ce poate conta mai mult sau mai puţin, intervine un sentiment unic de mulţumire sufletească, pe care ţi-o dă faptul că poezia pe care ai creat-o a fost ascultată şi înţeleasă. De fapt, cel mai frumos premiu este mulţumirea interioară, împăcarea cu tine când ceea ce ai vrut să spui a ajuns unde trebuie şi s-a înţeles. Şi că, poate, va rămâne, pentru că timpul discerne şi aşează totul, dincolo de înverşunări şi încrâncenări vremelnice. Este o recunoaştere, care te umple de emoţie pozitivă şi te întăreşte, te ajută să continui.

Mi-au trecut prin memorie, în secvenţe de film, lungi zile şi nopţi de lectură şi studiu ale marilor clasici ai literaturii italiene – Pirandello, Montale, Pavese, pe care îi descopeream, în perioada studenţiei mele, publicaţi de Laterza Editore. Acum, în 2019, într-un arc peste timp, dialogul atât de direct şi concis cu Laterza însuşi, o personalitate de o simplitate şi o modestie extraordinare, şi recunoaşterea venită din partea domniei sale, m-au făcut să înţeleg că întâmplările frumoase vin firesc, când trebuie să vină, aşa cum poezia se descoperă prin sensibilitate şi simplitate – cele două esenţe pe care le ai în tine, sau nu.

Nu sunt primele premii pe care le primesc în Italia: anul trecut, la Roma, am primit premiul al II-lea pentru poezie franceză (din volumul „Coup de coeur”), la Concursul Internaţional de Poezie „Giovanni Bertacchi”, dar şi alte premii speciale oferite de oraşele Remanzacco şi Martina Franca. Am învăţat, astfel, să respect şi să admir capacitatea intelectualilor occidentali, strânşi şi ei în cercuri artistice şi culturale cu profil specific, de a se detaşa dincolo de cercul strâmt al diverselor orgolii personale şi interese imediate meschine, şi de a privi şi judeca obiectiv opera de creaţie – capacitate care nouă (mă refer la ţara noastră, în general) ne lipseşte. Şi aşa, se întoarce şi cealaltă faţă a medaliei, cea cu tristeţea faptului că la tine acasă (teoretic) nu exişti dacă nu eşti înregimentat, „agreat” de un grup limitat. Iar pentru asta, toţi suntem vinovaţi, pentru că tăcem şi lăsăm lucrurile să decurgă aşa, lăsăm ca totul să se întâmple în cercuri închise, „între ei”. Compromisul acesta, al vieţii zilnice, al tăcerii, face cel mai mare rău, cultural, dar şi social. Nu punem degetul pe rană ca să vindecăm, nu spunem ce gândim, ne este frică să le spunem că sunt mici şi vremelnici – şi atunci sistemul, ca orice sistem care nu vrea să fie deranjat, nu vrea să se schimbe, ci să se prezerve şi să se întărească. Chiar şi atunci când, rar, mai apar schimbări, sistemele, cercurile (fie ele politice, artistice, de creaţie) se reaşează, nu se schimbă… Deci, suntem unde suntem. Ce va fi? Pentru generaţia mea, e deja târziu, ajung şi eu, la rândul meu, ca cei dinaintea mea, să sper că pentru generaţia viitoare va fi altfel. Mai bine. Ca în Occident.

Mulţumesc, pe această cale, în mod public, prietenilor şi colegilor care s-au bucurat alături de mine, prietenilor din presă şi oamenilor mari care îmi sunt alături şi îmi acordă încrederea, necondiţionat!

Silvana Cojocăraşu