BRAVII NOȘTRI VETERANI DE RĂZBOI

Interviu cu ION ION, realizat de prof. E.C. Ninu

 Însoțit de același cumsecade președinte al Filialei Mangalia a Asociației Veteranilor de Război din România, dl col. (rtg.) Alecu Crudu, pe veteranul de război Ion Ion l-am găsit acasă, după ce ne așteptase în curtea din spatele blocului C3, scara D, apart. 73, aflat pe str. I. Creangă, în apropierea gării.

Cum începuse a se însera, am depănat o serie de amintiri la luminabecului din sufrageria îngrijită de mâna unei doamne cumsecade, gospodină pricepută, ce se ocupa cu menajul locuinței. Soții a avut două și amândouă au murit.

                Vârsta dlui Ion Ion nu-i trăda, nicidecum, cei 92 de ani, ce urma să-i împlinească peste două luni.

Volubil, plin de energie, cu o memorie integră, părea că abia aștepta să scoată, din sacul cu aminitiri, pe cele mai puternice, care i-au marcat viața. Ordonat în discursul său, cu o fluență deosebită și o voce puternică, nuanțată, nu lipsită de unele detalii bogate, pline de savoare, colocutorul nostru avea darul zicerii, pe care și l-a șlefuit, suntem siguri, mai ales în pragul senectuții.

                Timpul interviului nici nu știm cum a trecut, micșorat de celălalt timp, al saltului în trecut, teleportare plină de dramatismul clipelor, dar și de farmecul trăirii acestora.

                                Încep prin a preciza data și locul nașterii: 17 noiembrie 1923, în comuna Alimanu, județul Constanța. Însă tata s-a căsătorit în comuna Cochirleni, lângă Cernavodă, și acolo am crescut, acolo am învățat cele patru clase. De acolo am plecat, la 14 ani, că nu se învăța mai mult de patru clase atunci, la Constanța, ca ucenic la tâmplărie. Am făcut ucenicia, m-am apucat de lucru, am lucrat și pe la C.F.R. Saligny, pe unde se găsea, că și atuncea era criza de lucru, ca și acuma. Până la armată, până în ‘44, pe 20 mai, când ne-a luat în armată. În armată, am fost încorporat la „9 Călărași” Constanța,  dar stăteam în cantonament, la Cobadin, că era războiul, și acolo am făcut instrucția, până la 23 August. După 23 August, am plecat mai târziu, că se formau eșaloane. Regimentul era pe front, dar recruții care eram acolo am fost repartizați în trei eșaloane și am picat în eșalonul I, nu în I, ci în II, prin 16 noiembrie, da. Deja ieșise războiul din țară.  În Ungaria, am ajuns eșalonul și regimentul în care am fost. Și am participat la luptele din apropierea Budapestei, în câmpie, căci alte unități au luptat în capitala ungară. La periferiile Budapestei am fost, dar rușii erau în oraș, că nu aveam voie noi să luptăm noi. De acolo, ne-am deplasat în orașul, dar noi îi spuneam Lucineț, în Cehoslovacia. Acolo, au fost ceva bătălii. Iarăși, noi, cam pe alăturea. Mai mulți ruși au fost pe centru. Singurul oraș pe care l-am capturat noi, cu bătălii de stradă,  a fost Brno, care este ca un oraș-cetate, pot să spun că este, acum. A fost prin luna mai 1945. Păi, iarna am petrecut-o mai mult  prin defileuri, pe platouri prea puțin. Nu prea erau sate și, chiar dacă erau, erau rare. Mai mult prin frig am dormit, pentru că nu aveau unde să ne cantoneze.

-Hronul l-ați trecut?

–Da, Hron, Hron! Unitatea noastră când a ajuns, am schimbat Divizia „Tudor Vladimirescu”. Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost decimată complet la Hron. În trei rânduri, a încercat să treacă Hronul,dar n-a putut, pentru că nemții erau foarte bine plasați. Noi eram pe malul ăsta, deluros, iar pe celălalt era câmpie. Și ne secerau cu mitralierele alea ale lor, când încercam să trecem cu bărcile ălea de cauciuc. Mai mult înecați au fost, decât răpuși pe mal. Dacă nu s-a putut trece, am luat poziție de luptă pe malul Hronului, pe dealurile alea. Și a venit o unitate de Katiușa rusească. Seara, s-a amplasat pe deal, pe sus, și a început, la ora trei dimineața, bătaia. Dar știți cum a bătut dincolo? La metru patrat, așa au fost căzute proiectilele. A fost o șiră de paie a unui boier și a luat foc. Când am ajuns în partea ailaltă, noi nu am avut pierderi, deoarece am fost acoperiți de Katiușa, știți! N-am avut pierderi chiar deloc, la trecerea Hronului, regimentul nostru. Și dincolo, în zona în care am mers eu, am întâlnit trei soldați nemți morți și un plutonier. Și ceva mai încolo,la stânga, la 500 m, am văzut un morman mare de cenușă. Un băiat a zis:

-Hai, mă, să vedem ce-i acolo!

Ne-am dus. Erau doi soldați carbonizați. I-a prins focul pe paie. Dom’le, dar așa oameni fanatici n-am pomenit. Ca să nu plece ei. Trăgătorul avea degetul pe trăgaci, la mitralieră. Restul era doar ce era piele tot ars pe ei. Doar cismele, centura și casca mai rămăseseră. Iar ei, negri, carbonizați.

Și am început așa, urmărire după urmărire, până când s-au stabilit iar pe poziție.Noi ne-am mai odihnit și noi, vorba aia. Mi se pare că după asta, ne-a schimbat altă unitate pe noi. Mergeam cam două săptămâni pe poziție, apoi, venea altă unitate, de ne mai refăceam și noi. Ne aprovizionau cu muniție, cu oameni, că mai erau pierderi.

Noi  am avut un comandant de regiment foarte bun. De origine neamț. Era sas. Radu Bronau îl chema. Era foarte calculat. El dirija. Ultima dată, eu am fost agent de legătură chiar la el, în comanda regimentului. Eu purtam toată corespondența. Dacă nu avea legătură cu un escadron, gata, eu trebuia să merg cu hârtia la el, ca să știe  ce să facă. Pierderi am avut cam puține, aici, în Cehoslovacia. Dar a mers bine, atunci. Am făcut frontul până la terminare.

-Unde v-a prins 9 Mai?

-9 mai? La Brno. Ocupasem orașul Brno. Ieșisem într-o pădurice, cam la vreo doi kilometri.Și ne-a scos de acolo, în refacere. Ne-a schimbat o unitate de infanterie acolo și pe noi ne-a cantonat într-o comună, Bistrițo, la vreo șapte km de Brno. O comună foarte frumoasă. De fapt, toate satele cehoslovace erau frumoase și oameni ordonați. Prin mijlocul satului, trecea o stradă dreaptă și foarte lată. Trăgeai cu pușca pe ea, de dreaptă ce era. Și am stat acolo până pe 7 mai. Am prins luptele din Brno încă vreo două zile, până ne-a schimbat unitatea aia și, pe urmă, am stat în refacere. Se  completa cu muniție, mă rog. Că muniția se dusese toată, că ce aveam?, 50 de cartușe de fiecare soldat. În două săptămâni, se pierdea tot. Și acolo, în comuna asta, pe 7 mai, ne dă gornistul adunarea, pe centrul satului. Ce s-a întâmplat? Pe la 9 era seara. Ne-am adunat acolo, când vine comandantul și ne spune:

-Băieți, s-a încheiat armistițiul. Se făcuse joncțiunea între trupele aliate. Cele din Răsărit și din cele din Vest … Germania a capitulat!

O bucurie pe noi, mare de tot! Aruncam cu capelele în sus cu toții. N-am mai găsit capela, când am plecat de acolo.Că fiecare și-a schimbat-o, a luat, fiecare, ce-a găsit pe acolo. Pe la ora 11, s-a sunat stingerea și gata, băieții eram siguri că s-a terminat războiul, bucuroși că ne întoarcem în viață acasă, toată lumea. S-a sunat stingerea. Pe la ora, să zic așa, trei dimineața, s-a dat alarma. Ocupăm, din nou, poziție de luptă, în fața satului ăla. Între două sate. Ce se întâmplase nu știam nimic noi. Dar comandanții știau. O unitate germană motorizată de tancuri și urmată de o unitate de infanterie, aia, de elită SS, a lui Hitler, în spatele tancurilor,înaintase  spre noi,să ocupe Brno, din nou, pentru că acolo, în oraș, erau foarte multe fabrici de armament. Ei, probabil, vroiau să pună mâna pe oraș. Ce bătălie mare a fost. Norocul nostru că, tot așa, a fost în spatele nostru o unitate blindată de tancuri,care a intervenit în fața noastră. Și am văzut lupta, prima luptă între tancuri. Domne, se băteau crâncen, erau tanc lângă tanc, se ciocneau unele între ele! Până la urmă, au cedat tot nemții. Dar asta după trei-patru ore, cât a durat bătălia asta.

Și de acolo, după ce s-au retras restul care a rămas acolo, unii s-au predat, infanteriștii, chiar ăia de elită. Și am început iar urmărirea inamicului. Mergeam de o săptămână pe jos. Eram programați lângă Humpăreț, lângă Praga. Acolo eram cantonați. Mergeam zi și noapte. Se făceau halte de ajustare, cum se spunea, cel mult o jumătate de oră. Adormeai acolo, te scula: Hai, iar, în marș! Și-ntr-o dimineață, nu știu, mai aveam o zi de mers. Noaptea aia a fost o ceață mare și am urcat pe un deal, pe șosea, propriu-zis, și, când am ajuns în vârful dealului, a comandat haltă de ajustare pentru toți. Unii se culcau, alții se jucau, nu știu ce. Și-acolo am făcut eu o chestie de la care eu n-am pățit nimica, dar a pățit un băiat da. Se juca „bâza”, dacă știți: un băiat punea palma , pe subsuoară, la umăr, cu ochii închiși, iar unul dintre noi îl lovea cu palma lui și acesta trebuia ghicit, în care caz stătea celălalt de „bâză”. Și eu, cum eram așa, mai mărunt de statură, am stat așa cu mâna și în spatele meu era un băiat cam ca mata așa de înalt. (N.n.: 1,75 m). Și el mă amăgea că dă, dar dădea, de fapt, altul și, când dădea, te trântea jos. Domnule, era o ceață de nu se vedea pe partea ailaltă, că se cobora în vale, iar noi eram pe deal. Se aude o împușcătură din partea ailaltă. Trece glonțul pe lângă mine, mă șterge puțin pe aici, la gât, pe lângă ureche, dar foarte puțin, m-a fript. Și-l lovește pe ăla care stătea la spatele meu, în umăr, așa, sub umăr, și trece glonțul prin el. Eu am scăpat și el a scăpat cu viață, că i-a trecut printre umeri. Ultima ocazie, când puteam să fiu mort. Chiar doi am fi putut fi morți.

Și-am ajuns la Brno, pe urmă, și am stat acolo o lună, ca trupe de ocupație, și pe urmă ne-am întors în țară, pe jos. 1.600 de kilometri, de la Humpăreț până la Arad.   Bineînțeles că noi cantonam. Seara, nu mergeam.  Dar, zilnic, făceam câte 40-45 km, cum era programat pentru marș. Norocul a fost că vară și se coceau cireșele. În Cehoslovacia, pe toate șoselele, la marginile de șosea, numai pomi fructiferi. Și  în zona în care am mers noi erau cireșe. Și aveam o mâncare așa de proastă, că, în gamelă, nu găseai două felii de cartofi, ca să mănânci. De carne nu se vorbea. Dar când făceam halte de ajustare, încărcam sacul de merinde cu cireșe, că toți se urcau acolo în pomi, și mâncam cu pâine. A fost cea mai bună mâncare!

Am ajuns, pe la Curtici, în țară. În ultima zi, trebuia să cantonăm în Ungaria, unde era pregătit dinainte cantonamentul. Ei, când am ajuns la Curtici, n-a vrut niciun soldat să se mai oprească. Au spus:

-Domle, noi trecem înot. Vrem să trecem granița, să fim pe pământul nostru!

Și au căzut de acord toți, și comandantul nostru și am ajuns dincoace pe pământul țării. Și când am ajuns la frontieră, de am trecut granița, a început … al doilea război, că nu ni se ridicase muniția. Tot  mai aveam vreo 25 de cartușe la mine. Și erau cartușierele pline, întotdeauna. Și aicea, la graniță, toți au tras cartuș după cartuș. Se speriase lumea pe acolo.Ungurii, că ce, a început iar războiul? Și asta am avut cea mai mare bucurie, că am ajuns cu bine acasă.

Acolo, la Humpăreț, cât am stat, eu, dacă am fost agent de legătură, ultima dată, că am fost și telefonist, pe urmă pușcaș, că eu am făcut instrucția la transmisiuni, și aveau nevoie de telefonist. Și m-au văzut pe mine. Trebuia să port și bagajul, și tamburul ăla cu sârmă, tot. Și eu, cum eram și mic, am stat vreo săptămână, și trebuia să-ntind cablul după mine, că-l împușcase pe vechiul telegrafist. Cum îl împușcase pe agentul de legătură, care era Bucățică Radu. Trei agenți de legătură am fost la comanda regimentului și, din trei am rămas unu, eu. Primul a fost Roman Nicolae, care mi-a fost consătean, împușcat aici, în Ardeal, aproape de Ardeal, și Bucățică Radu, ăsta, un băiat mai voinic ca mine, potrivit. Și nu l-am cunoscut. Mi-au spus băieții de el, de unde a fost, mă rog, de-alde astea.

Ce s-a întâmplat cu el? El a primit un ordin de la Divizie, că era în trenul de luptă, în spatele frontului. Nu știu acuma, cum este, dar atuncea era trenul de luptă și era regimentul. La trenul de luptă era Aftenie, prieten cu el. Și nu știu dacă Dv. știți, dar nici eu nu știu, că am auzit de la băieți, că au trecut prin Tokay și au spart hrube d-alea de vin și aveau câte un butoiaș din alea de vin în căruțele regimentului, în trenul alimentar. Și au avut vin până în primăvară, aproape, câte o cană de vin. Și a venit ordin de la Divizie că trebuia să se ducă, pe jos, de urgență, la Divizionul de luptă. I s-a atras atenția că era calea ferată supravegheată de nemți. El nu a ținut cont de asta. Când a ajuns la calea ferată, s-a ridicat în picioare. Nemții aveau arme cu lunetă. L-a luat un lunetist și drept în cap l-a lovit. Așa că nu mai vroia nimeni să mai fie agent de legătură. Pericol așa tare nu era, totuși, dacă știai să te aperi. Dar era teren necunoscut, dom’le, și dădea ordin, la miezul nopții, să te duci: „-Du-te, prin păduri, pe poteci …”

De două ori am trecut linia frontului, la nemți, și eram și cu bicicleta. Era de la Bucățică Radu, că el o furase de la un agent neamț, îmi spuneau băieții. Și, tot așa, trebuia să ajung cu ordinul repede,la comandant. M-am dus pe drum de câmp, așa, pe lângă niște grădini, parcă erau. Și erau niște jandarmi în spatele frontului, care dirijau, regimentul cutare în cutare loc și tot așa. Eu știam că regimentul cutare se află în cutare loc, dar unde este comanda, domle? Ei se instalau ori într-o cazemată, ori într-o vilă sau într-o casă. Și-ntreb pe jandarmul ăla:

-Măi, zic, Reg. 9 Călărași are comanda?

Omul mi-a explicat destul de bine:

-Ia-te după firul ăsta de telefon, că te duce tocmai acolo! (Firul era sub un strat așa de mărăcini.) Drept acolo te duce.

Mergând pe bicicletă, n-am mai ținut cont de fir. Mi s-a părut, pe urmă, că am mers prea mult, că mersesem ceva drum, drept înainte. Mi-am cam dat eu seama, măi, prea am mers eu mult. Mersesem vreo opt kilometri. Or patru kilometri erau de la trenul de luptă până la comandant. Dar eu mersesem mult mai mult. Am oprit. Răsărea luna, de-acum.

-Ce fac eu acum?, mă întrebam. Nici cu ordinul nu am ajuns, ca să-l predau, bucuros că am rezolvat o treabă,și nici nu sunt sigur că mai scap cu viață, că dacă mă-ntâlnesc cu vreun neamț, mă-mpușcă. Și era o pantă așa, acolo, că era zona deluroasă, dar era țelină. O fi fost izlaz, ceva. Pierdusem drumul. Nu mai vedeam drumul. Am luat bicicleta de coarne și mergeam cu ea, la vale. Luna se ridicase puțin mai sus, așa. Mergând la vale, până aproape de fundul ei, aud niște bidoane zăngănind, așa. Măi, zic, aici sunt soldați. Or fi nemți, or fi români, mă duc direct la ei. Ei, când m-au văzut, probabil că au auzit și bicicleta, au rupt-o la vale. Era un pârâiaș jos și mai adunaseră câteva bidoane, să le umple cu apă, să le aibă pentru a doua zi. M-am apropiat acolo. Un soldat mai rămăsese acolo din ăștia, cu baioneta scoasă, în mână, stătea pregătit așa și mi-a zis în românește:

-Stai, cine e acolo?

Eu am zis:

-Sunt român!

Cine crezi că era? Fostul comandant de la instrucție, comandantul meu de grupă. El era.

-Măi, dacă erai neamț, te omoram! Bine că ai fost tu. De unde vii?

-Caut comanda regimentului.

-Păi, pe deal, pe coastă, e linia frontului la nemți. Că ei puneau plantoane și dormeau. Eu am trecut printre ei și nu m-a simțit nimeni. A fost o întâmplare, ca să spun așa, destul de grea.

-De familia dv. ce ne puteți spune? Mai păstrați legătura cu ei, prin corespondență?

-În fiecare săptămână, scriam câte o carte poștală, gratuit.. Aveam numai mamă. Tata murise în ’42.  Scriam mamei două-trei rânduri: „Mamă, sunt bine, sănătos. Nu-ți face griji de mine. Aștept, când s-o termina războiul, să vin acasă.”

În orice scrisoare asta spuneam.

-Dacă vreți să vedeți decorația pe care am primit-o.

-La Brno ați primit-o?

-La Brno, s-a decorat atuncea aproape toată unitatea. Trei ore am avut lupte. Ne-a respins și, iarăși, ne-a respins, până când am reușit să-i batem. Asta-i „Bărbăție și Credință”, clasa a II-a cu Spade.

Orele fiind înaintate, ne-am luat rămas bun de la dl Ion Ion, siguri că noianul amintirilor avea să-i mai prilejuiască multe trăiri emoționale, dintre cele mai puternice.

Ca oricui dintre puținii veterani ai Mangaliei, străvechiul oraș de la malul mării, pe care au avut satisfacția să-l vadăcrescând și sub mâinile lor harnice.

O viață de om împlinit, care a făcut istorie!