Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă

După Sărbătoarea Sărbătorilor, Sfintele Paşti, Învierea Domnului, creştin ortodocşii îl prănuiesc, la 23 aprilie, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe/George s-a născut în Cappadocia, într-o familie crestina, și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian.

Era “de neam strălucit şi luminat”, părinţii săi fiind dreptcredincioşi din Capadocia. Datorită vitejiei sale a ajuns conducător de armată, în garda împăratului. În anul 303, când Diocleţian a declanşat persecuţiile împotriva creştinilor, Sfântul Gheorghe nu s-a ferit să-şi mărturisească dreapta credinţă întru Hristos. Sinaxarul ne spune că “sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântul Gheorghe a primit cununa muceniciei, fiind decapitat la 23 aprilie 303, iar Sfânta Alexandra, făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul Lui Dumnezeu, în aceeaşi zi.

Minunile sfantului

În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: „De ce eşti tristă, femeie?” Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: „Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?” Şi ea răspunse. „De-a dreapta parte a bisericii.” Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: „Ajută şi tu” şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.

Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: „Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru.” Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.

Traditii de Sfantul Gheorghe

In traditia populara Sfantul Gheorghe este cunoscut sub numele de San-George. Este considerat a fi un zeu al vegetatiei, protector al naturii inverzite, al vitelor si al oilor. In spiritualitatea populara, intre San-George si Samedru (Sfantul Dumitru) exista o intelegere cosmica. Se spune ca atunci cand broastele canta pentru prima oara, San-George ia cheile de la Samedru pentru a deschide drumul naturii spre viata. In dimineata zilei de San-George, capul familiei, intotdeauna un barbat, asaza la stalpii portilor si ai caselor, la ferestrele si usile caselor si grajdurilor, in gradini si pe mormintele din cimitire ramuri verzi. Astfel, se credea ca oamenii, vitele si semanaturile erau protejate de fortele malefice.

Ramurile verzi erau pastrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri impotriva bolilor. Ele erau puse si in hrana animalelor, in credinta ca acestea vor fi protejate de puterea duhurilor rele. In ajunul zilei de San-George, fetele de maritat credeau ca isi pot vedea ursitul daca priveau, in aceasta noapte, intr-o cofa plina cu apa. Exista si obiceiul ca in dimineata zilei de 23 aprilie, fetele sa puna in mijlocul drumului brazde verzi, impodobite cu coronite, pentru a observa care fecior va calca peste ele. Daca flacaii ce le erau dragi nu calcau pe coronite, fetele credeau ca in acel an se vor casatori. Brazdele si coronitele erau pastrate peste an, pentru a se face cu ele farmece de dragoste sau pentru a fi folosite ca remediu in ameliorarea diferitelor boli.

Tot in dimineata zilei de 23 aprilie, fetele mergeau pe furis in padure pentru a culege matraguna si navalnic. Aceste plante erau puse in pod sau sub streasina, in credinta ca ele le vor aduce petitori bogati. Flacaii cautau in dimineata zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta miraculoasa ce putea sa sfarame lacatele. In ajunul sarbatorii, tinerii mergeau intr-o dumbrava cu o cofa cu apa neinceputa. Vasul era ascuns intr-un loc doar de el stiut. La rasaritul soarelui fiecare privea in cofa cu apa. Daca in vas se afla un fir de iarba, credeau ca se vor casatori cu fata iubita. Dimpotriva, daca in apa se afla o floare uscata, era semn ca tanarul nu se va insura in acel an, iar daca gaseau pamant, se credea ca feciorul va muri in curand. Femeile casatorite mergeau in padure si culegeau plante doar de ele stiute (mulgatoare, untul vacii), pe care le adaugau in hrana animalelor, in credinta ca vacile vor da mult lapte si de buna calitate.

Nimeni nu avea voie sa doarma in aceasta zi deoarece se credea ca acel care incalca interdictia, avea sa fie somnoros intregul an. Urzicatul era un alt obicei practicat de San-George. Exista convingerea ca prin urzicat ei vor fi mai ageri, mai harnici si mai sanatosi de-a lungul intregii veri care urma sa inceapa. Dintre toate obiceiurile enumerate, in comunitatile satesti contemporane se mai pastreaza doar obiceiul impodobirii stalpilor de la poarta cu ramuri verzi.

(CrestinOrtodox.ro)