„DOMNUL DIN VLADIMIR” sau „JURĂMÂNTUL LUI TUDOR”

Un articol de E. C. Ninu

Cam o oră faci din Căpreni până-n Vladimir, prima fiind comuna în care părinții mei au văzut lumina zilei.

Drumul este pe valea unui pârâu, ieșit deseori din matcă, prin pădure, ca, apoi, să urce dealuri și să coboare văi, cândva călcate des de locuitorii din zona Amăradiei și a Gilortului, ape ce străjuiesc Jiul-de-Sus sau Jiul Muntos, cum s-ar traduce, din slavă, toponimul Gorj (Gorâi+Jiu).

Povestea bunica dinspre mamă, care a prins un sfârșit de veac al XIX-lea, ca descendentă de viță boierească din neamul Golumbenilor (cum erau cunoscuți Columbenii de azi), că se vedea destul de des, prin Călugăru (sat aparținând de Căprenii-de-Sus), un nepot al lui Tudor Vladimirescu, pe un cal alb, venit să-și vadă prietenii de pe aici.

Vladimirul au fost o așezare necooperativizată, după obsedantul deceniu al șaselea, când „lupta de clasă” căpătase proporții uriașe, în țările lagărului socialist.

Iată ce  precizează autorul unei excelente monografii a comunei („Căpreni ieri și azi”, editura „Arves”, 2004), fiu al localității, profesorul ,devenit vice-primar, Ion Gelu:

„Țăranii acestor meleaguri au răspuns, deopotrivă, chemării lansate de Tudor Vladimirescu, prin „Proclamația” de la Tismana (Padeș, n.n.), din 23 ianuarie. În tabăra de la Țânțăreni, Tudor, ajutat de căpitanii săi, își instruiește oștirea, între 4-28 februarie 1821. În efectivul de peste 4.000 de panduri, se găseau și cei proveniți din rândul țăranilor din Căpreni.

            Fără a exista documente scrise, s-a transmis prin viu grai și cei mai în vârstă au văzut cele 40 de cruci și o troiță mare, între anii 1920-1935, pe versantul nordic al dealului Iclean, la nord de cula geografică. Se povestește că, aici, turcii au ucis 40 de panduri. Tot prin viu grai, s-a transmis că, în perioada premergătoare revoluției, la Bulbuceni, Tudor Vladimirescu poposea periodic în casa străbunicului lui Stoiculescu Ilie (Nițu Stoiculescu). Sosea aici de la Vladimir, pe culmea Oacheșului, pentru recrutare de panduri și pentru o relație amoroasă, după care, de multe ori, își continua drumul spre Tg. Jiu, la prietenul său, boierul Vasile Moangă, în a cărui locuință, în anul 1821, Tudor s-a ascuns de urmărirea lu capugi-bașa, ce avea ordin să-l ducă la Constantinopol (Istanbul, n.n.).

.           Aderând total la programul revoluționar al lui Tudor, ei au continuat să lupte, până la dispariția dramatică a conducătorului lor, refuzând să depună armele, ceea ce a determinat stăpânirea să le aresteze soțiile, pentru a-i constrânge să se predea …” (lucr. cit., pag. 40)

***

Născut în Vladimir (Gorj), Tudor sau Theodor Vladimirescu (n. 1780-m. 23.05.1821) a reprezentat aspirațiile unei generații dornice să scape de racilele domniilor fanariote. Beneficiind de oportunitatea oferită de familia boierului Glagoveanu, din Craiova, este educat împreună cu fiul acestuia. Se va ocupa, ulterior,  de perfectarea documentelor de moștenire ale Glagovenilor, făcând călătorii până la Viena (1814) și având chiar o relație de dragoste cu soția prietenului său. Ea, se pare, va da naștere uneii fiice, ca rezultat al acestei legături. Războiul ruso-turc (1806-1812) va constitui o altă ocazie de a se remarca pe câmpul de luptă, ca locotenent în fruntea pandurilor săi olteni, obținând „Ordinul SF. VLADIMIR”, clasa a III-a, ceea ce va însemna o oficializare a apartenenței sale la nobilimea rusă. „Vătaf de  plai” la Cloșani, unde există portretul său în pronaosul bisericii de aici, inspirat desigur, de cel al lui Th. Aman, va avea numeroase proprietăți în zona mehedințeană, printre care și cula de la Cerneți, o alta din culele sale fiind administrată, mult mai târziu, chiar de un frate al lui Mihai Eminescu.

Cu boierimea patriotardă din Craiova și București, va păstra legături permanente, asfel că, după moartea ultimului domnitor fanariot, Alexandru Șuțu (15.01.1821), i se va cere să pornească răzmerița și să se apropie, pe acest gol de conducere a Țării Românești, de capitală. Tot acum, va stabili legături și cu Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei („Filiki Eteria” însemnând „Societatea Prietenilor”), încrezându-se și el în promisiunuile deșarte ale țarului Alexandru I, care se va dezice, ulterior, de ei.

Așa se face că prevederile „Proclamației” sale, alcătuită la mănăstirea Tismana (23 ianuarie 1821), vor fi împărtășite imediat de  clasele sociale oprimate, dându-se, astfel o speranță de înlăturare a privilegiilor feudale și a abuzurilor domniilor fanariote, într-un context balcanic favorabil, de lupte pentru libertate socială și națională, egalitate și unitate. (Trebuie amintite, în acest sens, mișcările de eliberare națională, precum cea declanșată de către sârbii lui Miloș Obrenovici, cea a grecilor din Peloponez sau Moreea, cea a haiducilor bulgari ori înrolările albanezilor în rândurile luptătorilor lui Tudor Vladimirescu.)

Ajuns în preajma Bucureștilor, la jumătatea lui martie (la 17 martie, era deja la Cotroceni), va fixa loc de campare a pandurilor săi în afara capitalei, pentru a o proteja de jafuri și violuri.

Acum, pe o perioadă de o lună și jumătate, până când turcii trec Dunărea, la 1 mai 1821, este perceput de români ca fiind „DOMNUL” lor, de drept.

Intelectualitatea bucureșteană îi oferă sprijinul său, prin profesori cunoscuți, precum Gh. Lazăr (conducătorul Academiei Domnești de la „Sf. Sava”)  sau viitorul politehnist Petrache Poenaru, inventatorul tocului cu rezervor, abil socotitor al traiectoriilor unor tunuri cu care Tudor Vladimirescu fortificase mănăstirile din zona Olteniei și a Munteniei. Cum devenise și mason (într-o lojă eteristă a grecului Constantin Samurcaș, din București, fiindu-i chezaș chiar Iordache Olimpiotul), pe lângă o altă calitate, de membru al Eteriei, marele conducător al unei răscoale ce avea să se transforme într-o adevărată revoluție, prin consecințele ei de îndepărtare a domniilor fanariote, urma să fie prins într-un carusel al deciziilor dilematice, încercând să convingă Poarta și Rusia de faptul că deciziile sale nu vor fi un pericol pentru interesele celor două state, prin neaderea cu pandurii săi la mișcarea eteristă a grecilor lui Ipsilanti.

Este cunoscut, de regulă, sfârșitul tragic al „Domnului Tudor”.

Abia încheiase un tratat de întrajutorare cu Iordache Olimpiotul, în caz de atac al turcilor, pe 19 mai, când, pe fundalul unor nemulțumiri în rândul căpitanilor săi, datorate condamnărilor la moarte a celor dedați tâlhăriilor, este ridicat din mijlocul pandurilor aflați la Golești și dus spre Târgoviște. Prin trădarea chiar a lui Iordache Olimpiotul, a putut, astfel, să fie supus unor cazne crunte, spe a spune unde-și ține banii pentru cumpărarea armelor. În noaptea de 22 spre 23 mai, este interogat de un vesit criminal, Caravia, și, sub pretextul ducerii sale la Divan, împușcat în cap, decapitat, ciopârțit și aruncat în apa râului Dâmbovița sau, cum s-a răspândit legenda, într-o fântână părăsită. Amănunte ale acestei mișcări  de eliberare naționale, cu aspecte politice și sociale dintre cele mai importante, ne oferă autorul primului roman social, „Ciocoii vechi și noi”, lui Nicolae Filimon (1862), responsabil cu arhivele, ceea ce i-a oferit posiiblitatea reconstituirii veridice a sfârșitului marelui patriot, Tudor Vladimirescu, la a cărui trădare a contribuit și protagonistul scrierii, ciocoiul „nou”, Dinu Păturică.

Interesantă este, însă,  semnificația zilei de 23 martie 1821, ca început al istoriei moderne a României, prin ceea ce s-a chemat „JURĂMÂNTUL LUI TUDOR”.

Au trecut 195 de ani de când, în noianul cererilor către Poarta Otomană și al proclamațiilor (începând cu cea de la Padeș, din 23 ianuarie, apoi cu cele din 16, 20 și 27 martie 1821), s-a desprins cea din 23 martie 1821, de la București.

Acum, de comun acord cu boierii divaniți, a fost semnată „Cartea de adeverire”, prin care se recunoștea calitatea lui Tudor Vladimirescu de reprezentant al poporului (al „Adunării norodului”), oferindu-i-se conducerea armatei și a politicii externe, partea administrativă și luarea deciziilor de politică internă revenind, însă, „vremelniceștei ocârmuiri”.

Această imagine s-a păstrat, vie, în amintirea poporului nostru, care l-a înălțat pe soclul marilor eroi.

Un erou care „a îmbrăcat cămașa morții”, conștientizându-și sacrificiul, ca martir al unei lupte, poate pierdute, dar care avea să anunțe zorii unei noi ere.

Așa se explică și versurile populare ale „Marșului lui Tudor”, existent, cândva, în manualele de muzică:

„Cine trece Oltul mare, / Ce viteaz nemuritor, / Cine umple de teroare / Zbirii-ntregului popor ? /        … Este Tudor, e oșteanul / Ce-nspăimântă pe păgâni, / Este Tudor, e olteanul, / Este Tudor, domn român! …”

Voi încheia prin citarea unor versuri din poezia „Casa lui Tudor Vladimirescu”, inclusă în volumul „Poezii” al unchiului meu (dinspre tată), regretatul veteran de război Ștefan Ninu (editura ETNOUS, 2015), în care evocă imaginea cuibului din Vladimir al marelui revoluționar:

„Cum să nu privim noi oare

Sfânta casă domnitoare,

Ce stă tristă, părăsită,

De stăpânul ei lipsită?

De când Domnul a plecat

Cu pandurii, înarmat,

Pragul nu s-a mai călcat,

Tot mereu închisă-a stat.

Azi, e tristă, gânditoare,

Priveşte mereu, la vale,

Cum veneau panduri călare,

La ordinul de chemare.

Se strângeau, se sfătuiau,

De luptă se pregăteau,

Făceau planuri de război

De Greci să ne scăpăm noi.

Şi tot mereu ei se strâng

Pentru-al ţării pământ scump,

Cete mari şi cete mici,

Toate de panduri voinici.

Cu toţii pornesc la vale,

După Greci în căutare.

Grele lupte au avut,

Până Oltul au trecut.

S-au-ndreptat spre Bucureşti,

La cuiburile ciocoieşti,

Ciocoi Greci, creştini păgâni,

Ce-au stors sânge din Români.

La Bucureşti de-au ajuns,

Un greu păcat i-a atins:

Domnul cel mult priceput

De-un strein a fost vândut,

A fost vândut şi trădat,

De Greci în bucăţi tăiat

Şi-ntr-un puţ l-au aruncat,

Veşnic Domnul lăudat.

Astăzi, casa domnitoare

De popor este-n uitare,

Colo,-n pomii roditori,

Grădina mare cu flori…

În locul celor haiduci,

Azi, o străjuiesc doi nuci,

Care mereu ne şoptesc

Că e cuibul vechi domnesc.”