Fabian, micuţul care îi râde în faţă sorţii, are nevoie de ajutorul vostru!

În 2010, la Constanţa, venea pe lume Fabian, un copil pe care mama lui şi l-a dorit mai presus de orice. Mai presus chiar decât propria linişte şi fericire: tatăl lui Fabian l-a respins pe micuţ chiar de când a aflat de existenţa lui. A pus-o pe mamă în faţa unei alegeri cruciale: copilul sau el. Şi, mama, a ales. Copil la rându-i, Oana, care avea doar 17 ani, a simţit că viaţa care se înfiripase în trupul ei, merita mai mult decât o familie în care tatăl nu şi-l dorise. A plecat de lângă omul care ar fi trebuit să o ocrotească şi pe ea şi pe micuţul nenăscut.

Din păcate, lipsită de orice fel de susţinere, financiară sau sufletească, Oana nu a reuşit să ajungă la niciun control în timpul sarcinii. A născut, singură, la Constanţa. Grăbit, Fabian a venit pe lume cu o lună mai devreme, având, la naştere, doar 1.600 de grame. Luni de zile, Oana nu a ştiut decât că băieţelul a fost născut prematur, iar medicul pediatru care îl avea în grijă nu a reuşit să observe nimic în neregulă cu el.

După 10 luni de la venirea pe lume, cum Fabian nu reuşea să stea singur în funduleţ şi nici nu îşi susţinea capul bine, Oana a ajuns la Constanţa, la un specialist. Acolo, soarta i-a mai dat o palmă grea: copilul a fost diagnosticat cu paralizie cerebrală, fapt ce explica întârzierea în dezvoltarea psihică. Pe lângă aceasta, el a fost diagnosticat şi cu parapareză spastică, care, la ora actuală, îl împiedică să meargă singur, fără susţinerea mamei. Tot atunci, medicul de la Constanţa i-a spus, pentru prima oară, citind hârtiile de externare din spital, că nu naşterea prematură i-a cauzat problemele de sănătate lui Fabian: copilul a avut cordonul ombilical înfăşurat de două ori în jurul gâtului. Cum mama a născut natural, cu un travaliu de peste 15ore, iar înainte de naştere nu a mai stat nimeni să îi facă o investigaţie, creierul copilului a fost insuficient oxigenat.

 Pentru Fabian, mama este „iubirea mea…”

Fabian, râde…. Te întâmpină, în pragul casei, în braţele mamei şi râde, lipsit de orice inhibiţie întâlnită la copiii de vârsta lui. Îl iei în braţe şi, vesel nevoie mare, Fabian îţi ia mâna în mânuţele lui slăbuţe şi… îşi afundă feţişoara în ea. Este semnul lui că te-a acceptat, pentru totodeauna, drept prieten. Cu greu, apoi, te lasă să pleci de lângă el.

Casa bunicului – o prezenţă fantomatică în viaţa celor doi, un bătrân tăcut, bolnav de TBC şi care, la rându-i, este îngrijit de Oana- stă să cadă. Acoperişul este distrus, iar la prima ploaie pereţii, din hirpic dobrogean sadea, se umplu de apă. Curtea are poartă, dar nu are gard. Are şi câine, care nu păzeşte nimic. WC-ul din curte stă să cadă…

Cele două cămăruţe curate, unde îşi duc viaţa Fabian şi Oana, miros a igrasie, însă, în lumea lor restrânsă, cei doi trăiesc unul pentru celălalt. Pentru Oana, Fabian este viaţa; pentru micuţ, mama este “iubirea mea”. În prag de iarnă nu au niciun vreasc să pună pe foc. Oana încălzeşte camera micuţului cu un calorifer electric, din care “curg” firele neizolate.

“Nu îmi doresc decât să îl văd cum merge singur, vreau să înceapă să aibă o copilărie adevărată, să se joace alături de copii de vârsta lui“, ne spune, cu lacrimi în ochi, Oana Neculăiţă, mama lui Fabian. “Nu am reuşit, din lipsa banilor, să ajung decât o dată la Sanatoriul Techirghiol, să încep recuperarea. Atunci a stat alături de copii ca el, a desenat, a râs, a fost ca un vis pentru el. Am primit, de curând, o nouă speranţă: doctorul Ion Donica, de la Spitalul Mangalia, mi-a spus că îl poate opera pentru alungirea tendonului, ba, mai mult, că este foarte posibil să şi reuşească să meargă, apoi, singur, chiar din primele zile după intervenţie”.

Oanei îi este, însă, extrem de greu să ajungă la spitalul aflat la circa 40 de kilometri de casă, pentru a-l ajuta pe micuţ: sărăcia lucie în care se zbate la capătul lumii, întârzie momentul în care ar putea avea loc operaţia crucială pentru copil. Mai mult, după intervenţie, ar urma zile în şir de exerciţii de recuperare, iar mama nu ştie dacă va putea să îşi permită, financiar, să stea la Mangalia, alături de fiul ei.

Nici la grădiniţă nu a reuşit, până acum, să îl ducă. De la Pelinu până la Comana, unde se află instituţia de învăţământ, sunt kilometri buni, iar tânăra mamă nu se poate deplasa, cu micuţul în braţe, până acolo. Iar Fabian pierde, astfel, zile bune în care, alături de copiii şi cadre didactice, se poate recupera extrem de mult. Pentru că, în ciuda tuturor diagnosticelor, copilul este tare isteţ: peltic şi vesel, el îţi recită, dintr-o suflate, “Maimuţica cu cercei” şi, mulţumit de prestaţia sa, bate din palme.

“Nu l-aş abandona niciodată, deşi mi s-a spus de multe ori să o fac. Vreau să îl văd mergând singur, vreau să ajungă ca, întro zi, să nu mai depindă de nimeni, vreau să îl văd în bancă, la şcoală, alături de colegi. Este copilul meu, bunul meu cel mai de preţ şi toată viaţa mea”, ne spune Oana, şi, inconştient, lacrimile îi alunecă pe obraz.

Pentru a putea lupta, însă, are nevoie de tot sprijinul pe care nu l-a găsit până acum, de la nimeni. Acolo, la Pelinu, o puteţi găsi în micuţa casă verde, din chirpic, cu Fabian în braţe şi, dacă, întâmplător, sunteţi în trecere, nu o ocoliţi: orice mână de ajutor întânsă de voi, este o şansă în plus pentru viitorul unui copilaş pe care soarta i-a pus la grea încercare…