O EROINĂ A UNIRII PRINCIPATELOR, PE NEDREPT UITATĂ – ECATERINA VOGORIDE, FIICA POETULUI MOLDAV COSTACHE CONACHI 

de E.C. Ninu

    În contextul european al creării unei coaliții de state, precum Anglia, Franța, Italia (Sardinia), Prusia, Austria, împotriva expansiunii Rusiei către țările balcanice rusofone (cu perspectiva creării de către aceasta a unui culoar favorabil ajungerii la Istanbul, vechiul Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, cucerit de către Mahomed al II-lea, în 1453, și a împlinirii, astfel a testamentului lui Petru I), se configura, așadar, o oportunitate deosebită, pentru principatele dunărene, după războiul ruso-turc al Crimeii (1853-1856), aceea de a aspira, din nou, la realizarea unirii.

    Dacă Rusia, ieșită înfrântă din această confruntare cu Franța, Anglia, Imperiul Otoman și Regatul Sardiniei, a trebuit să recunoască dreptul Moldovei și al Țării Românești la autodeterminare, însă, ulterior, Austria s-a opus proiectului, temându-se de o viitoare aspirație a Bucovinei spre unire, provincia aparținându-le încă din mai 1775, în urma războiului ruso-turc (1768-1774). 

    Hegemonia Franței lui Napoleon al III-lea, pe plan european, interesat de anularea prevederilor defavorabile ale Congresului de la Viena (1815), când ordinea geopolitică fusese prestabilită, a fost liantul împlinirii aspirațiilor românilor spre libertate și unitate națională. 

    Pașii fuseseră făcuți, încetul cu încetul, pe linia adoptării unor convenții comune, așa cum a fost desființarea vămii privind comerțul dintre cele două principate, excluzând pe cel cu sare. Intereselor Angliei și Austriei, de a ține legate, totuși, Țările Române de carul greoi al Imperiului Otoman, li s-a opus atitudinea Franței. 

    Astfel, în 11 februarie 1856, s-a încheiat un tratat, în ale cărui 300 de articole, erau reluate unele privilegii, datând de pe vremea lui Baiazid (1393), privind apartenența celor două țări la Imperiul Otoman și suzeranitatea sultanului  asupra acestora, iar prevederile „Regulamentelor Organice”, impuse de Imperiul Țarist, erau, de acum anulate. 

    Prin voința fermă a lui Napoleon al III-lea, „principiul națiunii” a fost impus, deschizând clare perspective posibilității unificării, așa cum, în urma campaniei sale fulgerătoare din 1601, Mihai Viteazul a reușit prima unire a românilor din cele trei provincii, Țara Românească, Moldova și Transilvania. 

    În urma încheierii acestui tratat (18/30 martie 1856), s-a decis schimbarea legilor de bază în cele două principate, alipirea la Moldova a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), libertatea navigației pe Dunăre, constituirea unei comisii dunărene care să vegheze la respectarea acestor drepturi, precum și alegerea divanurilor ad-hoc, care să decidă asupra necesității unirii etc. Trebuie reținută, prin intermediul scrierilor lui Ion Creangă, figura legendară a Moș Ion Roată, protagonistul celor două povestiri istorice „Moș Ion Roată și Unirea”, „Moș Ion Roată și Cuza-Vodă”. Hâtru și isteț, precum Păcală, acesta constata că bolovanul cărat de țărani, la îndemnul boierului unionist, va fi dus tot de către ei, „talpa țării”, cum li se spunea. 

    Cum structura acestor adunări era variată, formată din reprezentanți ai clerului, ai marii boierimi, ai burgheziei și țărănimii prestatoare de clacă, au apărut diferențe numeroase de opinii, mai ales în Moldova, dintre care teama pierderii privilegiilor era cea mai frecventă, alături de pierderile multiple, de ordin economic, politic și cultural, prin mutarea capitalei la București, ceea ce a făcut ca mulți dintre participanți, conservatori, desigur, să se situeze pe poziții aniunioniste, așa cum au fost Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Nicolae Istrati. La polul opus, s-au situat unioniștii, cu o altă viziune asupra realităților imediate și cu perspectiva modernizării, printr-un stat unitar, din rândul cărora se remarcau Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu, Manolache Costache Epureanu. 

    O lovitură teribilă a fost dată de noul caimacam (locțiitor domnesc) al Moldovei, Nicolae Vogoride, care a continuat  linia politică antiunionistă a înaintașului său, Todoriță Balș, decedat. 

    Acesta a mers până acolo, încât, sperând să fie numit domnitor al Moldovei, după Grigore Alexandru Ghica, promisiune făcută de Poarta Otomană, a falsificat rezultatul alegerilor, atribuind antiunioniștilor rezultatele favorabile ale alegătorilor dornici de împlinirea visului unirii. 

    Un mare scandal a fost declanșat, însă, de o dezvăluire, în publicația din Bruxelles,        „L’ Étoile d’Orient” („Steaua Orientului”), a corespondenței caimacamului cu rudele sale din Constantinopol, scrisori oferite fratelui său vitreg, Costache Negri, încă din mai 1857, de către soția locțiitorului domnesc, fiica marelui boier poet premodern Costache Conachi, Ecaterina sau, familiar, Cocuța (n. 02.02.1829, Munteni, jud. Galați – m. 22.02.1870, Genova, Italia), ale cărei idealuri erau legate de Unire. 

    Unii cercetători au încercat să reconstituie drumul lung al mediatizării scrisorilor lui Nicolae Vogoride de natura relațiilor intime dintre soția acestuia și pârcălabul de Galați, chipeșul ofițer Alexandru Ioan Cuza, posibile în contextul în care, la Mânjina, moșia lui Costache Negri, fratele vitreg al Cocuței, se întâlneau, cândva, și numeroși sufletiști revoluționari munteni și moldoveni.  

    Aceasta a fost O EROINĂ A ACESTUI ACT ISTORIC, PE NEDREPT UITATĂ, care a pus mai presus de interesele familiale pe cele ale „națiilor înfrățite”, cum scria Vasile Alecandri, în poezia sa manifest, „Deșteptarea României”. 

    Se pare că fratele Elenei Vogoride le-ar fi înmânat consulului Franței la Iași, care, la rându-i,  le-a încredințat ambasadorului Franței, pentru a fi publicate în revista străină amintită. Acest moment delicat, cu implicațiile sale diplomatice,  a ajuns, după dispute politice aprige, să fie rezolvat prin întâlnirea directă de la Osborne, din 9 august 1857,  dintre regina Angliei și împăratul Franței, sprijiniți, în decizia lor de anulare a alegerilor, de conducătorii Prusiei, Rusiei și Sardiniei. 

    Așa se face că, în schimbul acestei decizii capitale, Napoleon al III-lea a trebuit să accepte compromisul existenței a două state independente, cu domnitori distincți, două armate, conduse, succesiv de către fiecare domnitor, două guverne, două adunări legislative, dar o singură Înaltă Curte de Casație și Justiție și o Comisie Centrală, la Focșani. Totodată, această Convenție de la Paris a hotărât și constituirea unei comisii centrale, formate din câte trei caimacami, în cadrul fiecărui guvern, care să se ocupe de buna desfășurare a alegerilor, prin intermediul adunării elective. 

    În urma noilor alegeri, au fost stabilite deciziile celor două divanuri ad-hoc, la  22 septembrie, în Moldova, și 30 septembrie, în Valahia, ale căror rezoluții, din 7-9 octombrie, prevedeau: „ – respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634; – unirea Principatelor într-un stat sub numele de România; – prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării; – neutralitatea teritoriului Principatelor; – puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației”.    

    Marile puteri europene au hotărât elaborarea unei prime constituții pentru principatele unite, cunoscută sub numele de   „Convenția de la Paris”, stabilind următoarele, în urma deliberărilor din mai și august 1858: 

    „- Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri; – se adopta denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, fiecare având instituții proprii; – se înființau instituții comune, precum Comisia Centrală cu sediul la Focșani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata; – se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea rangurilor și privilegiilor boierești, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală); – dreptul de vot rămânea cenzitar, căci, pentru a avea drept de vot, o persoană trebuia să dețină o proprietate atât de mare, încât numărul electorilor se limita la câteva mii, în majoritate mari moșieri și burghezia înstărită.

    Conformându-se prevederilor privind desfășurarea alegerilor, la 5/17 ianuarie 1859, în Moldova a fost ales Alexandru Ioan Cuza, conducătorul „Partidei Naționale”, spre dezamăgirea lui Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor, Mihail Sturdza. Cu sprijinul unor mercenari polonezi, acesta era sigur de victorie, dar, dezamăgit de rezultatele electoratului, a pus la cale un complot și a anunțat un premiu pentru uciderea rivalului său, tânărul comandant al oștirii moldave, și a unor lideri unioniști, printre care și Mihail Kogălniceanu, demers care a fost dezvăluit și, astfel, anihilat încă din fașă.    

    În Muntenia, întrucât Convenția de la Paris nu stipula alegerea a doi domnitori distincți, a fost reales Alexandru Ioan Cuza, la 12/24 ianuarie, nu fără emoții, întrucât liberalii, unioniști convinși, nu dețineau decât 24 din cele 72 de mandate, restul aparținându-le conservatorilor, care, forțați de cei aproape 30.000 de oameni ce scandau numele proaspăt-alesului la Iași, au fost obligați să-l accepte și ei.    

    Un rol important, în realizarea Unirii, l-a avut și clerul, respectiv biserica ortodoxă română, care, prin cei doi mitropoliți, Nifon, al Țării Românești, și Sofronie Miclescu, al Moldovei, au mobilizat mulțimea de credincioși în spiritul tradiției istorice și al împlinirii visului mult dorit pentru locuitorii celor două provincii, care au aceeași limbă, aceeași simțire, același crez în Dumnezeu, aceeași origine, aceleași obiceiuri, de o parte și de alta a Milcovului.

    Noul domnitor, decis prin voința mulțimii, a intrat definitiv în literatură. Astfel, marele dramaturg și prozator Ion Luca Caragiale și-l va aduce bine aminte, într-o relatare din 1909, intitulată „După 50 de ani”, căci alesul conducător al celor două principate, oprindu-se la Ploiești, le-a vizitat clasa, condusă de un dascăl patriot transilvănean, Bazil Drăgoșescu, prilej de transmitere a unui vibrant mesaj către discipolii săi: 

    „- Copii! După secole de-ncruntare, astăzi ne zâmbește și nouă, românilor, bunul Dumnezeu. De astăzi încolo, ne-am căpătat iar onoarea de popor liber, de popor latin. Jos slova străină! Sus litera strabună! 

    Cu scrisul său frumos, ca de tipar,  institutorul a scris pe tablă, cu litere străbune, adică latinești, aceste cuvinte:  Vivat Romania! Vivat Națiunea Română! Vivat Alexandru Ioan Întâi, Domnul Românilor”.

    Folclorul românesc păstrează în legendele sale chipul acestuia, ca al unui conducător cu mare dragoste și înțelegere pentru oamenii simpli, un justițiar călăuzit de steaua sa, a marilor prefaceri pe care românii le așteptau de secole, împotriva unor abuzuri de neimaginat ale boierimii sau ale slujbașilor venali și cruzi.