Ziua Mondială a Kung Fu, sărbătorită în Portul Turistic Mangalia

Marţi, 25 august, în Portul Turistic Mangalia sportivii mai multor cluburi din judeţ au sărbătorit Ziua Mondială a Kung-Fu. Parcticanţii acestor arte marţiale, de la cluburile CS „Marea Neagră” Constanţa, CS „Noua Generaţie” Mangalia, CS Comunal Mihail Kogalniceanu, CS Axiopolis Cernavodă au prezentat, zecilor de turişti şi localnici stânşi în port, tehnici de luptă cu mâinile goale, cu sabia, wresling chinezesc sau cu bastonul cu două segmente.

Laurenţiu Radu, centura neagră 2 Duan Kung-Fu, le-a sintetizat, celor prezenţi în Portul Turistic Mangalia, câteva date istorice al artelor marţiale Kung Fu, dar şi câteva stiluri şi arme de luptă. Kung-Fu este cea mai veche artă marţială, atestată documentar de peste 4.000 de ani. Denumirea de Kung-Fu (Gong-Fu) a fost adusã în Europa dupã ce armata britanicã a cucerit la 1856 o parte din teritoriul de sud-est al Chinei, în zona Hong-Kong, care a fost dominion britanic pînã în anul 1997. Aceastã denumire nu este folositã oficial în China astăzi. În documentele oficiale ale Asociaţiei Chineze de Wushu, se foloseşte numele de Wushu. În rîndul populaţiei însă este mai cunoscut Kung-Fu-ul decît Wushu-ul, chiar dacă de peste 25 de ani se încercă înlocuirea acestui nume. O denumire generică a Kung-Fu este cea de „persoană disciplinată”, „om corect”, dar se mai întîlnesc şi altele cum este cea de „calea artei marţiale”.

„Kung Fu reprezintă educaţie, disciplină şi tărie de character. Sportivii noştri pot participa, oricând, la competiţiile din ţara-mamă a Kung Fu, China şi să aducă medalii de aur, învingându-I pe chinezi la ei acasă”, a declarat Shifu Florin Iordănoaia centura neagră 6 Duan Kung-Fu.

Timp de două ore, spotivii cluburilor participante la demonstraţie, dintre care, cel mai mic are patru ani, au dat un adevărat spectacol spectatorilor strânşi în port, amintind de clasicele filme cu arte marţiale. Ziua Mondială a Kung Fu s-a încheiat cu o reprezentaţie de Taichi Tradiţional de grup.

CE ESTE KUNG-FU?

Kung-Fu este cea mai veche artă marţială, atestată documentar de peste 4.000 de ani. Denumirea de Kung-Fu (Gong-Fu) a fost adusã în Europa dupã ce armata britanicã a cucerit la 1856 o parte din teritoriul de sud-est al Chinei, în zona Hong-Kong, care a fost dominion britanic pînã în anul 1997.

Astfel o denumire chinezã „gong-fu” pronunţie „kong-fu”, care în traducere directã înseamnã „timp îndelungat”, „în timp”, „efort uman”, printr-o preluare greşitã, datoritã faptului cã maeştrii chinezi ai acelor vremuri prezentau stilurile de luptã pe care le practicau şi apoi le asociau cu aceastã denumire, prin faptul cã la mãestrie sportivă se ajunge în timp îndelungat, prin eforturi deosebite. Aceasta a ajuns sã reprezinte artele marţiale tradiţionale din China.

Aceastã denumire nu este folositã oficial în China astăzi. În documentele oficiale ale Asociaţiei Chineze de Wushu, se foloseşte numele de Wushu, pronuntie “u-şu”. În rîndul populaţiei însă este mai cunoscut Kung-Fu-ul decît Wushu-ul, chiar dacă de peste 25 de ani se încercă înlocuirea acestui nume. Spre exemplu în perioada de avînt din anii ’80, a filmelor chineze de arte marţiale, produse la Beijing, se folosea numele de Kung-Fu. Dar în prezent toate filmele produse acolo, folosesc numele de Wushu!

O denumire generică a Kung-Fu este cea de „persoană disciplinată”, „om corect”, dar se mai întîlnesc şi altele cum este cea de „calea artei marţiale”. Un moment deosebit pentru recunoaşterea acestor stiluri de luptã l-a reprezentat declanşarea şi desfãşurarea „revoluţiei boxerilor”, adicã a luptãtorilor marţiali din China, din anul 1905.

CE REPREZINTĂ KUNG-FU?

Pînã la momentul în care europenii au denumit artele marţiale chineze „Kung-Fu”, acestea aveau pînã atunci diferite denumiri în funcţie de:

-Locul în care se desfãsurau, ca de exemplu templul „Shaolin”, considerat în toate ţãrile orientale ca fiind locul de practicare organizată a artelor marţiale, dupã anul 524 e.n., dar şi templul „Wudang” şi altele.

-Regiunea geograficã, adicã sudul, nordul Chinei, zona de cîmpie sau cea de munte, un exemplu îl reprezintă stilul din provincia Shandong.

-Animalele pe care le imitau mişcãrile de luptã cum sunt: tigrul, cocorul, maimuţa, şarpele, vulturul, dragonul (animal mitologic) şi altele.

-Armele de luptã şi obiectele de muncã, adicã: sabia, paloşul, lancea, toporul, cuţitul şi multe altele, în total o sută de arme diferite.

-Stãrile de spirit, atitudinile, filozofia sau religia, de la care s-au dezvoltat stilul „beţivului”, stilul „supremei perfecţiuni”, stilul „musulmanilor”.

-Familiile şi clanurile care pãstrau şi transmiteau în familie secretele tehnicilor de luptã, de pregãtire fizicã şi spiritualã, aşa cum sînt stilurile familiilor Chen, Yang, Huo, Lee.

În anul 1928 guvernul chinez a încercat sã facã o reformã a artelor marţiale chineze, printr-o unificare a tuturor stilurilor pentru a face dintr-o „artã rãzboinicã” un sport naţional numit „guoshu” sau „zhongguo quan” (pumni chinezeşti). Evoluţia artelor marţiale chineze din acea perioadã a avut un moment de vîrf în anul 1936 cînd la Olimpiada de la Berlin delegaţia chinezã a prezentat ca sport olimpic demonstrativ Kung-Fu-ul, prin stilurile tradiţionale cele mai reprezentative.

.

KUNG-FU ÎN DIASPORA CHINEZĂ

O altã evoluţie a artelor marţiale chineze a fost cea a chinezilor din diaspora. Aceastã diaspora s-a format în vestul Europei, dar şi în SUA, Canada, încã din secolul al XIX-lea, iar o altã diaspora a fost în ţãrile din sudul Asiei, în Singapore, Malaezia şi Indonezia.

Dupã anul 1949 insula Taiwan s-a separat de China şi pînã în anul 1972 a fost recunoscutã de cãtre ONU ca reprezentînd China. În prezent aceasta denumindu-se „Republica China”. În Taiwan se practică stilurile tradiţionale chineze, reunite sub numele de „Kuoshu”.

Marea majoritate a chinezilor din afara Chinei au practicat şi practicã stilurile tradiţionale de Kung-Fu, pãstrînd tradiţiile şi formele vechi de cîteva sute de ani, dar în multe ţări au început să practice şi Wushu sau în paralel atît formele tradiţionale, cît şi pe cele moderne.

DIFERENŢE ÎNTRE KUNG-FU ŞI WUSHU

Dupã anul 1949, odatã cu întemeierea Republicii Populare Chineze, pe fondul reformelor efectuate în toate domeniile vieţii şi societãţii s-a luat hotãrîrea redefinirii artelor marţiale chineze. Astfel au fost studiate, modificate şi modernizate o serie de forme de luptã tradiţionale care au fost denumite Wushu, adicã „arta rãzboiului” sau „arta de a lupta”, cu o împãrţire oficialã în stiluri majore şi scoli, reduse la un numãr de 372. Dupã unele studii şi estimãri pe teritoriul actual al Chinei s-ar cunoaşte şi practica peste 2.500 de stiluri, şcoli şi variante de scoli de arte marţiale tradiţionale.

Principala modificare în noua formă denumită Wushu, a fost legată de unificarea Taolu-urilor (combinaţii de tehnici, executate ca o luptă imaginară). Astfel între anii ‘70-’80 o echipă formată din peste 30 de persoane au adunat, studiat şi modificat mai multe forme tradiţionale. În urma acestei activităţi au rezultat formele standard denumite: Chang-Quan (Boxul lung sau de nord a cărui unificare a început încă din anii ’30), Nan-Quan (Boxul de sud), dar au fost modificate şi realizate noi Taolu-uri în stilul Taichi Quan (Taiji-Quan), cu mâna goală şi cu arma, dar şi în cele ale celor patru arme clasice: sabie, paloş, baston lung şi lance.

Pe fondul revoluţiei culturale din China anilor ’70 o serie de şcoli şi temple în care se predau artele marţiale tradiţionale au fost desfiinţate. Cel mai seminificativ fapt fiind chiar desfiinţarea templului „Shaolin” de unde cãlugãrii meditativi şi cei luptãtori au fost împrãştiaţi în toatã China. Templul a fost restaurat după anul 1972, iar din anul 1983 a fost considerat patrimoniu naţional. În prezent se încearcă înscrierea pe lista modială a UNESCO, adică  acest templu să fie considerat patrimoniu universal. În prezent templul este cel mai vizitat obiectiv turistic din China, de către turiştii străini.

În prezent regulamentele de competiţie ale Federaţiei Mondiale de Kung-Fu Tradiţional se diferenţiazã de cele ale Federaţiei Internaţionale de Wushu, atît la formele demonstrative, denumite „Taolu Tradiţional” (luptã imaginarã), cît şi la cele de luptã sportivã „Sanda” la Kung-Fu şi „Sanshou” (pronunţie „san-şou”) la Wushu astfel:

1).Regulamentele internaţionale de Kung-Fu conţin:

-„Taolu Traditional”, cu probele individuale si de grup, cu arme si fara arme.

-„Taichi Tradiţional”, cu probele individuale si de grup, cu arme si fara arme.

-„Luptă Traiţională” (demonstrativă), cu probele de duo, cu arme si fara arme.

-„Non-Contact Sanda”, luptă sportivă fără contact la cap.

-„Light-Fighting Sanda”, lupta cu contact controlat la cap.

-„Sanda”, lupta cu contact şi proiectări, pe ring.

-„Leitai”, luptă cu contact total şi proiectări, peplatformă.

-„Sanda Militar”, luptă pentru militari, non-contact si probe de măestrie.

-„Full-Fighting Sanda”, luptă în picioare si la sol cu contact, pe ring.

-„Total-Contact Fighting”, luptă în picioare fără proiectări, cu contact, pe ring.

-„Tuishou”, luptă cu „mîinile lipicioase”, ca formă de luptă în care nu se folosesc lovituri, ci doar tehnici de împingere si eschive.

-„Erjie-Gun Fight” luptă sportivă cu bastonul cu două segmente (armă imitativă).

-„Shuai Jiao” luptă sportivă de proiectare (wrestling chinezesc), fără lovituri sau tehnici de sacrificiu.

2).Regulamentele Internaţionale de Wushu conţin:

-Taolu-uri standard: „Nan-Quan”, „Chang-Quan”, „Taiji-Quan”, Taolu-uri cu cele 4 arme standard (sabie, paloş, suliţă şi baston lung) şi arme scurte de sud.

-Taolu opţional, în care sportivii îşi aleg exerciţiul, pe care îl pot modifica şi adapta.

-Qingda (light contact sparring).

-Sanshou, lupta de contact, pe platformă.

Din anul 2003 a fost introdusă o nouă formă de concurs denumită „Wushu Tradiţional”. La concursurile organizate sub această denumire sunt prezentate taolu-urile din şcolile tradiţionale, prin aceasta Federaţia Internaţională de Wushu deschizînd porţile pentru stilurile tradiţionale care timp de zeci de ani au fost neglijate. În esenţa aceste regulamente sunt diferite, chiar dacă se referă la probe de concurs de origine chineză.

Ce Înseamnă astĂzi Kung-Fu? 

Numele de „Kung-Fu” în România şi în multe alte ţări, se scrie în acest fel datorită preluării din limba franceză, iar cel de „Kung Fu” sau „Kungfu” sunt preluate din limba engleză şi folosite în multe ţări şi organizaţii. Pentru noi, reprezentanţii din România ai Kung-Fu, acesta reprezintă forma tradiţională a artelor marţiale chineze sau „arte marţiale tradiţionale chineze”, în ceea ce priveşte practicarea formelor de baza, a Taolu-urilor şi a luptei tradiţionale, în cele 74 de stiluri şi şcoli recunoscute oficial la Federaţia Mondială de Kung-Fu Tradiţional.

Dar lupta tradiţională a fost modificată, deoarece putea cauza moartea sau rănirea gravă, a fost transformată într-o luptă sportivă din anul 1910, cînd s-a înfiinţat la Shanghai prima organizaţie de Kung-Fu, denumită „Societatea Chin-Woo”.

Lupta tradiţională, foarte dură şi periculoasă, a fost schimbată şi adaptată, iar în viitor mai mult ca sigur va fi re-adaptată în conformitate cu cerinţele praticanţilor, ale regulilor şi legilor de protecţie a persoanelor, pe timpul desfăşurării antrenamanetelor şi concursurilor.